(Poate fi numit și „Pe valuri” - la o adică e și titlul blogului subsemnatului).
În sensul că pleci la o treabă / idee, și curînd apare alta care te scoate (poate fericit) de pe linie...
În sensul că pleci la o treabă / idee, și curînd apare alta care te scoate (poate fericit) de pe linie...
.
Aflu întîmplător pe net despre existența unei cărți. Mai exact îmi atrage atenția coperta ei, ce-mi pare făcută din strunga Gălbenelelor.
Aflu întîmplător pe net despre existența unei cărți. Mai exact îmi atrage atenția coperta ei, ce-mi pare făcută din strunga Gălbenelelor.
Poziția tipului de acolo e una interesantă, meditativ, iar totodată concentrîndu-ți ființa (vezi poziția palmelor).
Și pentru că titlul (probabil ales cu schepsis de marketing) pomenește de munți, îmi spun că aș putea descoperi acolo pagini interesante. Sau poate așa e nevoia interioară, de una-alta, care se vrea rezolvată.
Opul este destul de scump (rîdeți-vă, corporatiști înlesniți: 56 lei!) pentru posibilitățile-mi actuale, nu neapărat minore, însă lungind plapuma veniturilor peste cît mai mult trup al dorințelor...
Pentru că tot era de făcut plimbarea de seară, mi-am zis că nu strică să merg pînă la „Cărturești”- Verona. Iar acolo să răsfoiesc volumul, decizînd dacă e de cumpărat.
Frumos foc, sediul cu pricina, alături de fostul cinematograf „Patria”/„ARO”! Și cărți interesante, cît să înnebunească cel doritor să le citească (dar inevitabil descurajat de portofelul limitat).
O doamnă a locului îmi găsește (deloc ușor, pentru neinițiat) tipăritura solicitată. O răsfoiesc. Sînt niște amintiri, aproximativ din anii 50-60. Nu pare ceea ce sufletu-mi ahtiat de plăceri (inclusiv livrești) voia să găsească. În cel mai bun caz pare să fie acolo vorba de ski, eventual de un pus de cort.
Nimeresc însă o bucată unde se vorbește, fie și fugar de un tip, în casa căruia mama mea a lucrat, în anii instaurării comunismului. O gheară, nu neapărat în sens rău, îmi cuprinde inima.
Simt nevoia să cumpăr cartea, întrucîtva drept omagiu adus celei care (alături de tată, firește) m-a trimis în viață...
Răsfoiesc apoi cărțulia (220 pagini!) în drum spre casă, și îmi devine interesantă. În mare, e lipsită de vorbe mari, asta de bine ce buchisesc eu zilele astea la niște maeștri ai gargarei... Iar totodată scrisă din suflet, unul mai puțin închistat de canoane.
Mi se mai aprinde apoi o lampă. Domnul la care a lucrat mama (el sfîrșind tragic, lăsat de inimă, cînd a auzit autoritățile bătîndu-i zgomotos la ușă) e foarte posibil să fi fost cel în baza cui - fie și născîndu-mă cu vreo zece ani mai tîrziu - mi-am confecționat așa-numitul Eu fals.
Mai exact ambalajul de copil/om cuminte.
Pentru că tot era de făcut plimbarea de seară, mi-am zis că nu strică să merg pînă la „Cărturești”- Verona. Iar acolo să răsfoiesc volumul, decizînd dacă e de cumpărat.
Frumos foc, sediul cu pricina, alături de fostul cinematograf „Patria”/„ARO”! Și cărți interesante, cît să înnebunească cel doritor să le citească (dar inevitabil descurajat de portofelul limitat).
O doamnă a locului îmi găsește (deloc ușor, pentru neinițiat) tipăritura solicitată. O răsfoiesc. Sînt niște amintiri, aproximativ din anii 50-60. Nu pare ceea ce sufletu-mi ahtiat de plăceri (inclusiv livrești) voia să găsească. În cel mai bun caz pare să fie acolo vorba de ski, eventual de un pus de cort.
Nimeresc însă o bucată unde se vorbește, fie și fugar de un tip, în casa căruia mama mea a lucrat, în anii instaurării comunismului. O gheară, nu neapărat în sens rău, îmi cuprinde inima.
Simt nevoia să cumpăr cartea, întrucîtva drept omagiu adus celei care (alături de tată, firește) m-a trimis în viață...
Relațiile cu ea nefiindu-mi ca în... cărți (mai ales acelea roze), ci cu de toate...
Răsfoiesc apoi cărțulia (220 pagini!) în drum spre casă, și îmi devine interesantă. În mare, e lipsită de vorbe mari, asta de bine ce buchisesc eu zilele astea la niște maeștri ai gargarei... Iar totodată scrisă din suflet, unul mai puțin închistat de canoane.
Mi se mai aprinde apoi o lampă. Domnul la care a lucrat mama (el sfîrșind tragic, lăsat de inimă, cînd a auzit autoritățile bătîndu-i zgomotos la ușă) e foarte posibil să fi fost cel în baza cui - fie și născîndu-mă cu vreo zece ani mai tîrziu - mi-am confecționat așa-numitul Eu fals.
Mai exact ambalajul de copil/om cuminte.
E de văzut dacă și copilul ne-cuminte din mine a avut nevoie de modele. Foarte posibil da.
... Nu e o treabă foarte complicată. Faci cutare gest, iar apoi vezi în ochii mamei dacă agreează sau nu. Dacă e de acord, îl pui la cutia conduitei de copil cuminte. Calm, politicos, vorbind într-un anumit fel.
Oare scrisul meu de aici are de-a face cu acel pattern, încropit demult și bazat pe conduita cuiva trăind și mai demult.
Posibil, da.
La chestiune, mă plimbam deunăzi pe Calea Șerban Vodă, iar la intersecția cu Lînăriei (acel domn - mă jenez să-i dau numele voi întreba pe Freud de ce - era proprietar al unui stabiliment industrial de acolo) meditam cum va fi arătat cînd, tînără femeie, umbla pe acolo.
Inevitabil iau în calcul asta, cînd trec pe acolo.
**
Inevitabil iau în calcul asta, cînd trec pe acolo.
**
Pe valuri...
Gînduri precum cele de mai sus m-au scos din lucrul privind un înaintaș montaniard. Sînt însă pauze utile, ce reîncarcă bateriile domeniului lăsat teoretic deoparte...
La chestiune, îmi alcătuisem recent un fel de grafic, cu subiecte unde aveam de avansat. În dreptul înaintașului pomenit mai sus notasem: „Ce?”. Adică nu prea am material (deși era clar că merită purecat un articol al lui).
A fost de ajuns apariția unui „val”, pentru ca lucrurile să se urnească, și încă din plin (chit că acum vor o scurtă pauză). Ba acum, datorită volumului, materialul acela vrea două episoade (pentru a fi postate, pe Fb sau blog, nu și în vreun capitol de carte).
PS
Am cercetat niște imagini personale luate din Strunga Gălbenelelor, spre peretele omonim. Am intuit bine, că fotografia lui Barbu Ollănescu-Orendi e luată de acolo! Iar implicit deduc a fi umblat și prin abruptul Bucegilor, dus de energia tinereții și atît (adică fără să-i devină fan).
Gînduri precum cele de mai sus m-au scos din lucrul privind un înaintaș montaniard. Sînt însă pauze utile, ce reîncarcă bateriile domeniului lăsat teoretic deoparte...
La chestiune, îmi alcătuisem recent un fel de grafic, cu subiecte unde aveam de avansat. În dreptul înaintașului pomenit mai sus notasem: „Ce?”. Adică nu prea am material (deși era clar că merită purecat un articol al lui).
A fost de ajuns apariția unui „val”, pentru ca lucrurile să se urnească, și încă din plin (chit că acum vor o scurtă pauză). Ba acum, datorită volumului, materialul acela vrea două episoade (pentru a fi postate, pe Fb sau blog, nu și în vreun capitol de carte).
PS
Am cercetat niște imagini personale luate din Strunga Gălbenelelor, spre peretele omonim. Am intuit bine, că fotografia lui Barbu Ollănescu-Orendi e luată de acolo! Iar implicit deduc a fi umblat și prin abruptul Bucegilor, dus de energia tinereții și atît (adică fără să-i devină fan).
Fiind vorbă lungă, meditez că scindarea GălbEnele/GălbInele este precum aceea din societatea românească, dintre prooccidentali și autohtoniști. Nu simt să se rezolve vreodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu