Punct de vedere

Marian Anghel, aici:

„Zilele trecute am tot povestit cu un grup de cățărători spanioli veniți în Coștila, pentru a descoperi zona și marii pereți.

Au început cu Mult Dorita și au continuat cu Memorialul - ieșire prin Albastra Moșului, Poseidon, Inominata...
Pe lângă multe altele, erau foarte curioși de istoria cățărării la noi în Carpați.
Dacă alpiniștii ceho-slovaci, sloveni, polonezi, ruși... s-au făcut recunoscuți pe plan internațional, mai ales prin ceea ce au reușit să facă de-a lungul anilor, alpinismul românesc este o enigmă pentru o mare majoritate. Și pe bună dreptate!
Pe plan internațional, cu câteva excepții, noi nu existăm.
De-a lungul anilor, printr-o excelentă colaborare cu redacțiile revistelor respective, am reușit să public mai multe materiale despre mișcarea românească de cățărare și alpinism.
O mică picătură, într-un mare nimic.
Câteva mostre aici - reviste din Slovacia, Rusia și UK.”

II
Comentariu eu:

„Ăștia sîntem.
Contează foarte mult și cît pui la suflet, cînd ești ultimul.
Cunosc pe cineva care e nimic pe lîngă marii zei ai Coștilei (cei cu grupul Coștilari). Însă rămîne loc de simțit bine și pentru respectivul, în acel munte... Prin Valea Urzicii, de pildă.
Dacă vreun vizitator e curios de istoria cățărăturii la noi, e joacă de copil să împachetezi lucrurile cît să îi vină la inimă.
În rest, situația descrisă mai sus îmi aduce aminte de sîngele rău pe care și-l făcea nea Nae cînd l-a invitat K. Prusik să conferențieze în Reich. La o adică, îi iriți pe aceia dacă le spui că ești tare. Mult mai amabili vor fi cînd recunoști că ești mititel (și admirînd pe Preuss, Dulfer, Aschebrenner etc.).”

II
Mă uit, cu modestia aferentă, la modul în care jonglez (posibil și destins) pe subiect.
Iar asta îmi aduce aminte de o zisă a lui Marian, privind pe subsemnatul:

„Pe mine personal niciodată nu m-a deranjat modul lui nonconvențional de a scrie și de a comunica, cu un parfum ușor retro, dar greu de contra­ca­rat în lipsa unui bagaj consistent de informații documentate, cât și a unei dorințe de a duce o luptă de idei pe termen nedefinit... ”

Nu știu dacă esențiale sînt, în a te feri de luat în gură cu subsemnatul, cele două atuuri amintite mai sus... Mai degrabă cred că există lucruri decurgînd din condiția-mi de paria (adică paria plus personalitate M.O.).

În acea poziție, nu ești blocat în șablonul impus de bula în care ai crescut. Îți permiți unghiuri noi, iar totodată să dai înapoi dacă greșești, fără să vezi neapărat în asta un cap de țară.

Cum spuneam și deunăzi, se pare că - în bule - e infinit mai greu de dat înapoi, căci nu ai unde fugi de celălalt (devenit agresor). Ești obligat a conviețui cu el, iar asta îți îngreunează mult mișcările, iar totodată deschiderea către idei/unghiuri noi.

Foarte probabil și ne-apetitul de a combate pe termen nedefinit este tot urmare a vieții în bulă. Unde poți fi tras de mînă: „Dom'ne, mai avem și alte treburi de făcut, nu să te golănești tu cu ăla!...”

PS
Dacă tot am ajuns la ultimele rînduri ale lui Marian (din prefața ce semnează pentru prima ediție „Sus la munte...”)...

Spune el, tot acolo:

„Astăzi avem o imagine foarte bună și do­cumentată despre mersul pe munte al sașilor brașoveni de până în 1945, cît și ulterior (două volume în germană, unul tradus și în română), dar din păcate încă nimic consistent despre alpinismul roșu, din a doua ju­mă­tate deceniului cinci pînă prin 1960. Exact acea perioadă delicată în ca­re alpinismul și oamenii lui au jucat nu o dată un rol în comba­terea re­zis­tenței anticomuniste din Carpații noștri. Oare nu avem aceste informații încă – iar generația în cauză este aproape dispărută – deoarece multor alpiniști le-a fost rușine de ceea ce au făcut?”

 O fi tratat pe undeva subiectul?