Plăcuțele funerare de sub refugiul Coștila

Textul de mai jos nu e unul macabru, ci studiu asupra vieții.

A noastră, a montaniarzilor.

Cînd a mers în Germania (1938), Niculae Baticu a remarcat că în masivul Wilder Kaiser nu există cruci, ale celor răposați pe acolo în accidente. În amintirea lor era amenajat însă un perete, undeva la bază, pe unde erau amplasate plăcuțe cu numele nefericiților.

După cîteva decenii, Baticu a adus cu această idee și în Bucegi, în acest scop fiind desemnat perețelul din zona izvorului de sub refugiul Coștila.

Se dorea astfel să nu mai existe cruci, barim în acel munte (iar prin extensie în abruptul prahovean al Bucegilor)

Nu știu exact care e întîia plăcuță pusă acolo, posibil să fie a lui Marian Bulearcă, dus dintre noi în 1973. Cu speranța că mă ține memoria, placa privitoare la Bebe și Mircea a fost amplasată inițial sub peretele Văii Albe, fiind adusă ulterior aici.

Ulterior însă, era inevitabil ca inițiativa să preia caracteristicile meleagurilor noastre (iar totodată cei care nu erau la curent cu inițiativa să-și pună crucile ca și pînă atunci, la locul decesului în cauză).

.

În cazul celor care erau (cît de cît) la curent, unii și-au zis că pot pomeni acolo și pe cei care nu au murit în abrupt.

Întîi, s-a mers pe ideea pomenirii celor care au murit în marii munți ai lumii, dintre ei unora negăsindu-li-se corpurile nici pînă azi.

Apoi au apărut și plăcuțe ale unor cățărători care au murit în patul lor, ba și la adînci bătrîneți.

Inevitabilele vorbe mari. Și care nu pot fi mari dacă nu au pretenția că vreun lucru se va petrece MEREU. Iar asta de către TOȚI (aici, alpiniștii cu articol hotărît).
Mi s-a spus că avea o nevastă foarte voluntară/dominatoare. Ceva a la Zsolt Torok (mai exact mama băiatului său). E rău să discuți dacă nevasta cuiva este sau nu dominatoare?

Am reușit, cu firea-mi imposibilă, să mi-o fac „prietenă” pe Oana Fozocoș (e fiică sau nepoată, lui nea Paul?) (pot paria că ea a ales distihurile).
Nici ea nu-mi pare mai dusă la biserică decît subsemnatul, în ale umorilor prost gestionate...
94 ani... Presupunînd că ating așa vîrstă, oare cum voi arăta atunci? Mi-a plăcut cum se ținea nea Baticu, pe la 85 ani (cînd i-am mîncat ficații într-o adunare generală a CAR)...
Hm... Tocmai el nu are placă aici (sper să nu dau idei cuiva, doar constat!)

Inevitabilele vorbe mari... La o adică nu acceptăm să murim nici pentru ceea ce, pasămite, ne face să trăim...
Dacă voi căpăta vreodată o moștenire, aș merge la un psihanalist (ăstia-s tipi scumpi!), să-l întreb de ce privesc într-un fel ori altul pe Zsolt. Eventual, pe toată lumea din jurul meu...
Culmea ar fi ca acela să-mi răspundă că așa facem toți, dar ceilalți își refulează ori măcar maschează acea stare...

Nu știu cu ce ocazie a făcut Floricioiu acea afirmație.
Foarte posibil nu a făcut-o, dar au pus-o din burtă cei care au amplasat placa.

Dacă decriptez eu bine, e vorba de Const. Cabalorta, „erou al Revoluției”, n. 1961.
Se citește greu acea placă, amplasată deasupra izvorului.
E din aceeași categorie cu troița amintind de George Nichita, de pe Munticel, în imediata apropiere a Bușteniului.

E posibil ca Dan Vasilescu să fi pus placa, el fiind inițiat cîndva în ale muntelui de Dorel.

Pe monumente funerare vezi cu precădere vorbe mari, nu și informații utile. Adicătele cum și unde a murit acela. Nu, nu sînt răutăți din partea mea. Așa ceva ar fi să meditez ce ne trece prin suflet, în ultimele momente... Deși, nici așa ceva nu-s răutăți, ci nepregătiri, pentru marile inevitabile.
Nu cred că-s într-o pasă neagră... Atîta doar că nu mă feresc să abordez și asemenea unghere, ale existenței.

Și:

Am stat de vorbă cu însoțitorul meu, legat de cine-o fi El, din versurile alăturate.
Am dedus că e vorba de Dumnezeu, și nu de munte, pe care distinși confrați îl scriu deseori cu majusculă.
Ca acut bîrfitoriu ce mă aflu, mă întreb de unde știa făuritorul plăcii de mai sus cît e calea pînă la El?
De fapt, el (făuritorul terestru) nu știe, însă dă bine, la public...
Iar asta e un 'must', pentru ființa numită om...
Și: 

https://icstrimclimber.wordpress.com/.../cateva-detalii.../

Legat de așa situație, inevitabil inițiativa va fi aparținut familiilor acelora și/sau amicilor lor de munte.

.

Legat de așa situație, există o tendință a compatriotului normal, de a socoti că dacă tot e încercat de durerea morții unui apropiat, să i se permită mai mult decît ceea ce se permite oamenilor, în mod curent.

De pildă pusul de plăci în amintitul loc din Coștila, asta pe ideea că acela suferă mult, și nu se cade să-l amărîm cu vreo observație, că nu face bine...

Totodată, îndurerații de acel gen sînt destul de (ca să nu spun foarte) furioși, dacă nu le faci pe plac, dacă nu-i lași să-și facă damblaua.

La același capitol, nu o dată familia aceluia găsește cu așa prilej (în sine nefericit) ocazie de a ieși în relief, purtînd acele moaște, care la o adică o pun și pe ea (pe familie) într-o situație de notorietate.

.

E de spus, dacă tot explorăm fenomenul, că familiile acelor decedați încropesc texte - pe acele înscrisuri funerare - după cum le duc mintea și sufletul. De pildă unii pun versuri, unele oarecum în răspăr cu vîrsta lor biologică, nu și cu aceea psihică (a lor ori a mediului din care se trag).

.

În context, e de punctat că familia și apropiații în cauză se manifestă uneori mai puțin bloc, mai exact unii pun o plăcuță la perețelul în discuție, cît și o alta nu departe, la refugiul Coștila - e cazul lui Galiani.

(lumea alpină nu spune nimic în așa situații, întrucît nu se face... De pildă să îndepărtezi asemenea plăcuțe neavenite, ori vreo urnă a lui Emilian Cristea, din Fisura Albastră. Nu trebuie tulburate dorințele APROPIAȚILOR celor decedați, din motive studiabile...).

.

PS

Alte (obositoare_ detalii...:

Amintita familie poate acționa uneori și în direcții mai puțin așteptate, de pildă frecînd ridichea celui dispărut (cazul unei cruci din Valea Albă), cum că nu a fost prudent, respectiv nu a ascultat...

Dorindu-se inclusiv captarea neofiților, cu vreo lacrimă pentru cei dispăruți (atenție transferată și către cei care au pus placa), sînt menționate nu o dată și titlurile acelora, de maestru al sportului ori profesor.

Mai rar se gîndește asupra viitorului. Mai exact cum vor privi cei de peste 50 ori o sută de ani, o asemenea placă (să presupunem că va scăpa întreagă).

La o adică, nimeni nu-și mai bate capul cu placa amintind de accidentul din 1936. Ori cu scena unde un rănit Ion Iliescu (sic), atunci, îndemna salvatorii să se ocupe nu de el, de ceilalți răniți.

PS2

Oare cum mi-aș face o asemenea placă? Cu ce text? Și unde aș pune-o?

Iar vreun trecător pe acolo cum ar privi-o?

.

Ce-i drept, meditez și cum voi sta la palavre - nopțile firește, ca orice spirite care se respectă.. - cu vreun vecin Gică Rafail. L-aș întreba: „Cum ți-ai umplut vremea, în deceniile pînă am venit și eu, pe-aici?”.