OLDIES, mutate aici de pe Facebook

(postare din 17 decembrie 2022, care se mută aici de pe Facebook)

M-a pus naiba să scutur de praf niște vechi hîrțoage, mai exact corespondența subsemnatului de acum cîteva decenii.
.
Acolo, reprezentantul unei reviste montane, refuzîndu-mi un material, îmi comunicau:
„Vă recomand /.../ să ne faceți descrieri de trasee clasice, pe unde iubitorii muntelui să poată circula, fără a căuta să descopere ceea ce autorul vrea să arate”

Pentru că, în bună parte, mă aflu un tip influențabil, am luat în serios așa recomandare/reproș. Prin urmare, la un material istoric ce am în lucru, stat-am vinovat, că ofer viitorului cititor ceea ce țin eu morțiș eu să expun, și nu ce i-ar plăcea lui să audă, cu ce e obișnuit el să lectureze.
Or, brusc m-am iluminat, azi cu noaptea în cap, cum că nu am făcut nici o treabă, dacă îmi dau punctul de vedere - fie el și atipic - la coș. S-a dus naiba originalitatea / noul ce poate aduce careva, pe tipsia unui domeniu oarecare...
Așa că m-am liniștit, cum că fac eroarea lumii, expunînd pasaje mai lungi din tipii pe care îi am în studiu... La o adică, procedat-am la fel cu un material închinat bunului clujean Dinu M., și nu a căzut cerul. Tot la o adică, e problema cititorului, dacă îl obosește acel cîrnat de text, altminteri o sursă de informații mai mult decît interesantă, despre insul/inșii pe care îi am în lupă...
.
PS
Se înțelege că recomandarea citată nu privea și pe amicii acelei redacții, care aveau voie a publica inedite...
Căci așa e în tenis.

OLDIES. Making of. „Sus la munte la izvor”

(material din 20 ianuarie 2023)

Cartea e mai mult decît veche... Îi spunea, parcă, „Alpinism”, a lui Walter Kargel.
Autorul cita acolo opinia generației care se apucase a fora pereții munților (la mijlocul veacului trecut), cu ajutorul pitoanelor de expansiune...:.
„Ne-ați lăsat ce era mai greu de escaladat, căci fisurile clare le-ați parcurs voi. Așa că ne descurcăm și noi, cum putem...”.

Oarecum asemănător, unora le este repartizat rolul ingrat, de a face lucrurile la care nu s-au înghesuit alții.
Asta, deseori din comoditate (a ultimilor)... Ori din prea mult omenesc.

Carele omenesc are nevoie de povești (care să ne facă a uita de ale lumii). Iar în paralel nu are curajul de a reproșa vreunor semeni, că - totuși - unu plus fac totuși doi...
Și nu paișpe, precum vor acei semeni - întîmplător majoritari....

Pe așa teren, dau de știre că am isprăvit mărgica. Cea mult lăudată de găina lui Ion Creangă, cea în pană de alte realizări personale.... Am terminat (sau așa mă laud, într-o primă fază) aprecierile-mi despre contemporana noastră revistă ”România Pitorească”,
Mi-a luat ceva, ca timp, dar dl Cronos nu dă explicații, cînd are dumnealui chef a se tîrî mai încet, în vreo problemă a lumii ori alta...

Capitolul cu pricina (al ediției secunde din unica mea carte, „Sus la munte la izvor” - mai mult de atît nu m-a dus mintea...) e în linii mari gata - minus acordul fin, decurgînd din firea-mi perfecționistă, iar în paralel din plăcerea alergatului pe cîmpul ideilor noi...
Ce pot țîșni oricînd, fără să țină cont că matale ai chef a publica acea carte...

Legat de conținut, paț acolo ce am pățit cu înaintașul Emilian Cristea (1915-1982). Într-o primă fază am fost copil furios., apoi am pornit a înțelege, cum e cu vreun om dus pe valurile vieții...
În cazul lui Mihai Ogrinji, spiritus rector al celor de la RP, mă aflu - în capitolul de care spun - în faza furiilor, a supărărilor.
Poate mai încolo să-mi vină dor de nuanțat, deși, prin frumoasa noastră existență, nu poți ști ce îți aduce ziua de mîine...

Ce mă lua fratele din stînga, - Mihai Vasile pe nume - la refec, pentru banalul motiv de a-i fi răspuns la o întrebare publică...:

„Mi se pare indecent să murdărim memoria lui Niculae Baticu cu astfel de comentarii făcute de un om care nu a trecut de stadiul de începător în alpinism, un om care odată stătea pe lângă nea Baticu pentru a afla cât mai multe lucruri, iar acum publică pe blogul lui multe pagini scrise cu migală de marele alpinist, cu un om care nefăcând nici măcar o dată Trei Surplombe sau varianta Fisurii Albastre îşi permite să-i judece pe cei care, în anii ’40-’50, parcurgeau în premieră aceste trasee.”

Prin viață cred că e sănătos să fim atenți, dacă inamicul va cădea cu siguranță jos, din săgeata pe  care o expediem în direcția lui. Căci, dacă nu pică, el va avea o săgeată de trimis, iar noi nu.

Mituri

20 ianuarie 2023.

Privesc la mitul ce se naște (precum într-o postare Alpin Festival) în jurul lui Zsolt Torok (vezi PS1)... 

Sînt curios cum va arăta o biografie obiectivă a lui.

.
Apropo de acel mit (iar eu recunoscîndu-mă mythbuster). Devin curios ce fel de nevoi, ale unui grup uman, au nevoie de un așa mit.
Iar implicit cum arată tipii vocali/animatorii unui așa mit.
Eventual cine sînt ei actualmente, în acel grup ce leagă Clubul Alpin Român, Alpin Festival și care o mai fi in acel curent.
.
Firește că pot să dau ochi și pe ce mînă în luptă in luptă vreunul că mine ori ca predecesorul Niculae Baticu. Pot privi primul spre invidiile ori sentimentele de inferioritate de acolo. Dar culmea este că altfel nu se mișcă o contrareacție, la Fluviul perierilor între noi.
.
Ce chestie...
Crezusem la 1990 că, în condițiile libertății de exprimare, s-a terminat cu miturile. Că acum, putînd a face publice obiecțiile la adresa mecanismelor lor, vor cădea de la sine, respectiv animatorii lor vor fi descurajați in a clădi așa ceva. Mea culpa... Admit totodată că îmi place al naibii, așa ceva! Să le descopăr neadevărurile, iar apoi să fac în sîc preoților ori credincioșilor din acea biserică.

.

PS1

„Zsolt a lăsat prin plecarea lui un mare gol, care cu greu va fi umplut. Alpinist complex, cu performante de excepție, Zsolt și-a găsit timp să se dedice foarte mult și pentru alții. Ce a făcut el pentru lumea alpina românească este ceva unic. Și-a dorit, a știut cum, a depus eforturi considerabile și a reușit în ultimi ani să adune, să unească, să valorizeze, generațiile de alpiniști din ultima jumătate de secol, creând bazele unei veritabile comunități alpine românești. Cine îi va duce mai departe aceste teribile preocupări? Mulțumim Zsolt, pentru tot și pentru toate!”
(Liliana Becea, RP 495)

Frumos zis, dar mă întreb subit de ce nu a demarat un mit/cult și despre Zsolt, așa cum a pornit despre Cuxi Șerban (și, slavă Domnului, arădeanul a realizat la viața lui ceva mai mult decît clujeanul...)? Păi, foarte simplu. Nu a pus nimeni umărul necesar. 

Nu s-a mai găsit un Mititeanu (nici condițiile istorice în care s-a produs acesta, pe respectiva direcție)
Din acest stadiu al discuției, inevitabil e de punctat și cum arăta/arată focul interior (cu surse cu tot) al dlui Mititeanu, care l-a făcut a purcede la cultul mai tînărului său concitadin. Parcă Rhett Butler, în „Pe aripile vîntului”, spunea ceva de genul: „Esențial în viață sînt străduințele”.
Depui cele necesare (deloc puține!) în privința protejatului tău, iese ceva.
Dacă nu, nu.

PS2

„Și-a dorit, a știut cum, a depus eforturi considerabile și a reușit în ultimi ani să adune, să unească, să valorizeze, generațiile de alpiniști din ultima jumătate de secol, creând bazele unei veritabile comunități alpine românești. ”

Care o fi acea comunitate, ba și nemaipomenită pe deasupra?
Firește, trebuie să fii paria ori copil privind la hainele împăratului, pentru a ridica, senin, așa curiozitate...Care nu se face însă, în lumea bună.
(lumea bună privind foarte urît, dacă îi strici rozul ce-și confecționează în jur...)

PS2
O conta în așa inflamate rînduri faptul că am ieșit deunăzi din depresie?
Contează sigur faptul că nu îmi ieșea dimineața pdf-ul (al capitolelor despre niște mituri antedecembriste), ce am a trimite spre o tipografie, luni. Iar prin urmare mi-au tot defilat prin ochi producțiile acelor tipi - zei si suporteri ai lor...

Mi-a fost al naibii de drag, Colțul Mălinului...

Mi-a fost al naibii de drag, Colțul Mălinului...
Aici în creasta lui, alături de Marius Sevac (1986). Acces prin Mălin și Valea Verde, coborîre pe Hornul Ascuns.

A mai fost cu noi un prieten de al lui Marius, care ne a așteptat la baza Colțului...

La obârșia Văii Verzi

În prima LC din Creasta Mălinului.

În jumătatea inferioară a Crestei Mălinului,, de fața văii omonime.

În a treia lungime de coardă, deasupra locului unde se poate traversa către nord, către Hornul Central.

Pe vîrf.

Rapeluri pe Hornul Ascuns.

Brîul Aerian. Leova Stolear

Posed un caracter prost. De neam prost, mai exact.
În virtutea lui, mă uit deseori (mereu?) strîmb la inventatorii de povești. A la frații de la revista România Pitorească. Dulcegării. De făcut bine lor, cît și amicilor.
Inevitabil, însă, posed și eu acea umană glandă. Atîta doar că s-a dezvoltat în sol, cît și condiții de mediu diferite. Și eu inventez, accept ideea. Însă o execut cam exclusiv în scopuri personale. De încîntat sufletul din dotare.

Ce e drept, se poate întîmpla să placă și altora. Iar în paralel să nu sufere la capitolul banalitate. Ori chiar noul, neprevăzutul unor așa idei să sperie, ori măcar tulbure, cînd vreun om de rînd e dus pe așa nebătute drumuri...
.
Poliloghia de mai sus a plecat de la o banală mențiune. A mea, că voi fi fiind singurul vehiculator al formei „Brîul Aerian” (restul indică ”Brîna Aeriană”), în cazul panglicii ce traversează pe deasupra peretelui Vulturilor / Policandrului din muntele Coștila (Bucegi)...

Am preluat cîndva, precum un ucenic conștiincios, termenul de Brîul Aerian, de la nea Baticu. Care prefera formularea brîu-brâne, luată de la Radu Țițeica altminteri. Chiar descoperind în ultima vreme că sînt singurul utilizator al formulei Brîul Aerian,nu știu de ce îmi sună mai bine în urechi (brînă are ceva al naibii de bătrânicios!), iar implicit nu țin să îl dau la o parte... O fi la mijloc și dorința de a fi altfel decât alții, din niște motive psihologice asupra cărora nu insist.

...Un distins confrate mă atenționează însă că nu mă aflu singur, în acea optică: ”Mai sunt și alți utilizatori ai toponimului. Cel puțin unul.”

În rest, ca ins cu capul în nori, deseori meditez cum va fi fost drumul lui Comănescu pe acolo, la ce putem considera premieră (din 1935)... Cu Leova Stolear alături. Și la al cărui film al vieții îmi stă uneori mintea, cea în văzduh... 

După acea vară, plecat și rămas departe.
Pe cînd făcea militărie în slujba Franței, va fi gîndit prin tranșee la brîul cu pricina (nu știu cine i-a dat numele, mult ulterior premierei...)?”

Fotografia este realizată de curînd de către Gabi Bazacliu, și pe care am îndrăznit s-o trec în alb-negru - căci la premiera din 1935 nu știu să se fi făcut poze...

Leova Stolear, la baza Colțului Mălinului, într-=o imagine din 1935 aparținînd  lui Sorin Tulea (1915-2005)

Scrisoare a dlui Stolear către subsemnatul, 1985.

„După asta au venit ani grei, de război, de suferință. M-am angajat în armata franceză și slavă Domnului am terminat războiul teafăr și ca ofițer [...] După război m-am instalat ca stomatolog la Nisa, unde am fondat o familie. Acuma sînt la pensie și trăiesc din amintiri...”

PS

Nu mi-a dat prin cap să-l întreb pe d. Stolear, la vremea corespondenței noastre, ce a simțit pe acel brîu. Ce e drept, schimbul epistolar este posibil să se fi întrerupt abrupt datorită unor probleme de sănătate ale interlocutorului meu...
Foarte probabil adresa am avut-o de la d. Beldie (1912-2003).

Povești (în minte) îmi fac și despre cum va fi arătat Nicu Comănescu, la premiera acelor locuri... Cu diferența că nu țin să fie edulcorate. Rezonanța mi se duce către grijile lor, către emoțiile fizice (nu acelea de ochii lumii, din textele comme il le faut). Către scărpinatul în cap, dacă se află realmente un drum fezabil.

Oare cîte explorări nu ies?

Pentru confrații montaniarzi mai copți de vîrstă...

Vi se întîmplă ca, privind de la distanță vreun coclaur, să vă întrebați duios: „Cum naiba-am mers eu pe acolo, cîndva (iar apoi am revenit întreg acasă)?!”
Asta îmi trecea prin minte ieri, privind la un scoc stîncos, care se face undeva pe stînga (suind) Rîpei Zăpezii...

Scocul cu pricina pornește în stînga (fotografie mult ulterioară)

                                                             Amicul Liviu Enache (2009)

**
Citisem în ghidul lui Kargel că primele săritori din Rîpa Zăpezii se ocolesc prin stînga. Așa că am luat (cu amicul Virgil Ionescu secund) un scoc ce se face pe stînga, la confluența cu Adînca.
Am mers glonț (ca orice începător mai răsărit) pînă în muchia ce desparte de Vlcelul Țancurilor. Acolo, părea că se mai poate avansa pe muchie. Am plecat curajos, dar după o vreme terenul a spus niet!

Într-o permisie în militărie. Octombrie, cîndva...

Pe scocul cu pricina.

Virgil. Și Ionescu.
Tip hazos (sau barim asta îi era masca, întrucît fuma binișor). Dispărea însă în ceață, ca semne de existență, motiv pentru care am zis stop amiciției, la un moment dat.

Pe muchia dintre Vîlcelul Țancurilor și Rîpa Zăpezii.

Subsemnatul, în șaua de care pomeneam mai sus.

Așa că am coborît. Nu știu să ne fi cîcîit prea tare, dar de cîte ori privesc (de la bază, firește) acel scoc, în ultimul deceniu, mi se face părul măciucă.
Deloc descurajați, am suit apoi Adînca.

Scocul în cauză rămîne în urmă.

                                                            Iată-l aici și privit din Rîpa Zăpezii.

Legat de acel scoc, Alex Beldie a pornit cîndva (1933) a ocoli prima săritoare din Rîpă, dar pe la jumătatea lui a pornit spre dreapta, la cucurigu deasupra canionului. Și a răzbit, mai exact la baza celei de-a doua săritori. Cartea lui Kargel era însă mai mult decît telegrafică (altminteri, ea  mi-a ajutat mult ucenicia în abruptul Bucegilor), subsemnatul neavînd de unde să știe respectivele subtilități.°

Amintitul explorator, la 21 ani (1933).

Locul pe unde Beldie a intrat - venind dinspre amintitul scoc - în Rîpa Zăpezii, imediat sub a doua mare săritoare.

Zile. A cutare, și a cutare

Nu agreez inflația de Zile, să zicem ale mersului într un picior ori ale scobitului în nas, însă de una parcă tot m-aș agăța...
Să o declar a cuiva / ceva.
.
2 septembrie.
Aș considera-o (strict pentru mine!) a Văii Seci a Caraimanului (Bucegi).
.
De această filă a calendarului, nici nu mai contează cât de demult, am parcurs o prima dată.
(altminteri, nu pic în apelative gen Crăiasa, Împarateasa, Zeița, Pallas Atena a inimii mele... Mi e dragă, mă fascinează, mi-e mult la inimă, și atît)
Nu am poze de atunci, întrucât succesul acelei zile (șnur fost am pe săritorile numitei!) nu m-a îndepărtat prea tare, de stadiul de profan în ale muntelui.
Și care nu a fixat bine dopul de la recipientul de sticlă în care transporta apa.
Iar ultima a năvălit în micul aparat foto est-german (îi spunea Certo, parcă), făcându l inutilizabil.

Așa că am rămas cu descrierea turei, pe care am binevoit să o trec pe hârtie la scurtă vreme.
.
În rest, și deși ridic acum templu acelei ascensiuni, nu prea mă recunosc în junele de 22 de ani, de atunci...
Dar cred că îmi este drag, cu toate zbangheliile lui din acea epocă (altminteri prezente la apel în bună parte și azi...)
.
Imaginile sînt făcute la o săptămînă după tura amintită mai sus. Am ieșit atunci, din nimereală/greșeală pe Vîlcelul secundar al Uriașului (căutasem pe frate-său mai mare...) și apoi Zangur.

Circuit cu trenul, prin țară. Iunie 2023.

S-a întîmplat să îmi placă mersul cu trenul. De la tată am moștenit totodată plăcerea așa-numitelor circuite feroviare prin țară (facilitate multă vreme de așa numitele bilete-în-circuit, convenabile ca preț, înainte de 1989, inclusiv la clasa I)..
Cu așa morb, nu am putut rata în 2023 o așa deplasare... (mai rare în ultima vreme, dar compensate anul acesta cu două „fugi” doar pînă la 1 iulie).
.
Există puncte de interes prin țară asemenea unor prieteni vechi, la care nu se cade să nu fac vizite. În același timp, și absolut omenește, îmi place să descopăr locuri noi. Prin urmare, spre sfîrșitul lui iunie mi-am trecut pe listă și segmente de cale ferată pe unde nu am mai fost.
Cum ar fi Secuieni-Bihor - Jibou (ultimul pe magistrala 400, pendinte de Baia Mare, respectiv aflat în bazinul Someșului).
Am făcut ultima mențiune întrucît bucata amintită mai sus a urmat în mare parte valea Barcăului (acel frate al Crișurilor), pentru a trece apoi în valea Crasnei, iar finalmente în a Zalăului (barim așa a răspuns curiozității mele un conductor de tren amabil).
.
Nu mă aflu între cei revoltați de starea căilor ferate, indiscutabil destul de precară. Asta e: la un număr redus de călători, e normal să nu se investească prea tare, în domeniu. Firește, că o mică gheară la inimă nu mi-a lipsit, privind clădirile ori cantoanele în părăsire...
.
După o noapte pe un cîmp dintre Arad și Oradea, am vizitat ultima urbe, amică veche. Poate s-o fi supărat locuri de pe întinsul ei, că nu le-am pășit, dar am preferat cheiul Crișului Repede din preajma podului Sf. Lazslo.
Frumos pe acolo și centrul orașului, mai exact Piața numită a Unirii.
(pe acolo, am declinat scurt și invitația unui șmecher ce făcea pe tembelul, de a-i da smartpfone-ul meu pe jaful lui.)
Ca ins trecut de o vîrstă, m-au traversat și ceva amintiri, cărora le-am făcut față totuși fără cuvenitele lacrimi.
.
Am luat apoi trenul spre NE, să fie vreo 40 km, pînă în stația Săcuieni. Legătura spre Jibou (altminteri cu staționări în două gări de pe parcurs, nu mai punctez care).
Garnitura era constituită dintr-un vagon de Săgeată albastră, cu geamuri crăpate de la pietrele ce primise cîndva. Nu m-am revoltat prea tare de situație, căci am putut bănui sentimentele genului de oameni, locul unde trăiește, și care l-au făcut să lovească acel simbol al bunăsătării la care el simte că nu va ajunge niciodată...
.
Am cunoscut cu acest prilej localități de care știam doar de pe hartă (ori din din ceea ce se numeau „Mersul trenurilor”): Marghita, Suplacu de Barcău, Șimleul Silvaniei. ba chiar și un Giurtelec, de care am bănuit că e locul de baștină al primului șef SRI, Virgil Măgureanu, dar am fost lămurit de același naș amabil că e vorba de altul).
E de menționat că acea Silvanie ține deja de valea Crasnei, ceva mai locuită, mai veselă din punct de vedere al bunăstării.
Trenul am zăbovit un ceas și ceva la Sărmășag, unde am inaugurat sistemul uscatului cortului, de condensul strîns în noaptea precedentă.
Vreme minunată, în ciuda prognozei destul de triste.
Aici am aflat și că există un segment Sarămășag-Carei, ba chiar cu gară în Tășnad, localitate cu ștrand termal o minunăție! Garniturile per zi sînt rare, într-acolo, dar tot aș veni cîndva.
Finalmente am ajuns la Zalău.
Aici altă pauză, după care am luat-o spre Jibou. Același naș amabil mi-a explicat cum e cu locurile, dar și cu istoria terasamentului, care cum l-a făcut și întreținut. Asta,. apropo de faptul că a avut o așa-numită restricție de viteză, urcînd un deal spre cumpăna apelor, dincolo de care sînt ale Someșului...
.
De la Jibou existînd linie electrificată, am putut reîncărca telefonul - cu micul amănunt că pentru asta a trebuit să merg în vagonul vecin, în cel unde aveam loc alde curentul afîndu-se lipsă la apel...
La următoarea stație, Dej, ni s-au alăturat (trenul mergea spre București) niște vagoane de la Cluj. Inevitabil, ca un fan al istoriei ce mă aflu, mi-a plecat gîndul spre cum vor fi stat lucrurile, atmosfera la vremea cînd aici lucra un electrician ce avea să ajungă primul lider comunist al României, și anume Gh. Gheorghiu(-Dej).
.
Drumul meu a mai durat în acea zi doar o stație, la Beclean fiind proiectat a pune cortul. Am găsit destul de repede metrii pătrați necesari pentru punerea cortului, fie și deranjat un pic de niște cîini de peste pîrleazurile vecine.

Un proiect de schit, lîngă Babele Bucegilor

Stînd mai bine cu timpul, m-am abătut de curînd pe la un schelet metalic ce anunța - acum cîțiva ani - un nou stabiliment religios, în preajma Babelor Bucegilor.
Voiam să văd ce scrie pe cele vreo două cruci de acolo.

Oare ce o spune pomenita Treime, din cer, legat de situație?
Practic nu dau aici cu vreun par, legat de așa afirmație. Sînt curios. Iar sfînta cu pricina existînd, iar totodată, și-o umple cu ceva timpul - de pildă o privire spre scheletul metalic de lîngă Babele, și care urmează să le aducă (celor din Sfînta Treime) slavă.
Ce chestie... În așa situații, religioase mai exact, e nevoie să stai speriat, dar fără să îți pui întrebări / curiozități, fie și dintre cele cuminți...

PS
Ce frumos parazitează Biserica ideea de eroi (cît și naționalismul plus demagogia)...

Văd că sfințirea locului fu făcută după toate regulile jocului, cu patriarhul Daniel de față.
Aș minți să nu precizez, însă, că nu sînt de acord cu așa construcții.
Se înțelege însă că lucrurile merg cum vor ele (respectiv tenacitatea oamenilor lui Dumnezeu), nu eu.

PS
Acum îmi aduc aminte de o inscripție asemănătoare, în parcul de la Piața Unirii (București), care asigură și acum că acolo va fi ridicată Catedrala Neamului...

Dacisme, prin Bucegi

Pînă de curînd nu cunoșteam punctul de vedere din imagine. Istoricul Bucegilor pomenea doar că pe la 1500, într-un act de cumpărare, e pomenită o zonă a „Buceciului”.

Văd acum că masivului îi sînt atribuite origini dacice. Inițial am crezut că e o glumă, a vreunor pasionați de Burebista și ai săi. Văd însă pe Wikipedia că sînt aduse argumente ce se vor științifice, în sprijinul ideii. Între altele e vehiculat numele lui Sextil Pușcariu.
Nu sînt foarte priceput în domeniu, însă toți aceia mi se par prea chitiți, în a găsi origini doar de un anumit fel. Nimeni nu ia în calcul izvoare de alt neam, în condițiile în care o răspîndire a vreunui toponimic ține de multe ori de simplă întîmplare. Mai exact, va fi emanat inițial o comunitate, pentru ca, ulterior, denumirea gîdilînd plăcut corzile interioare ale celor venind în contact, să fie adaptate și de alții.

La o adică, ardelenii folosesc „Guțanu”, iar muntenii ”Doamnele” - nu au ținut să își unifice denumirile legate de acel munte.

Dacă îmi aduc eu bine aminte, în preajma Kievului există o localitate Bucea (cea cu ororile de acum un an). Și care s-a născut prin alte mecanisme, depărtate de rigorile lingvistice românești.
Admit însă că omul are nevoie de explicații cît mai clare legate de cele din jurul său. Dacă se îmbină cu vreo modă a momentului (dacismul), cu atît mai bine.
Imaginile reproduc un panou turistic, aflat la Pichetul Roșu (Bucegi).

Cruci. Și atitudini.

Foarte probabil din frică de Doamne-doamne, evităm să ne aflăm critici față de asemenea plăci memoriale ori cruci amplasate pe munte.

(imaginile alăturate au fost luate la Gura Diham - Bucegi, la începutul pantei spre Poiana Izvoarelor)

În așa condiții, cine are tupeu și obraz mai gros profită, știind că nimeni nu le va da opera de pămînt.

Tupeu avînd familia acelui domn Petrescu.

Nu am idee cum va fi fost cu vreo dorință de monument a aceluia, în respectivul loc, cert este că apropiații acestuia (și care nu-i cred din afara familiei) s-au pus pe treabă, cîndva.

Și au tras acea placă, pe care au avut grijă s-o plaseze într-un loc unde să preia asupră-i din atu-urile unei amenajări asemănătoare, mai exact o cruce înaltă. Și în drum.

Tuturor - orbiți de rezolvarea nevoilor dumnealor sufletești - nu le-a dea prin cap că am ajunge la pepeni, dacă fiecare și-ar pune de așa monumente, în acel loc ori altele.

Priveam totodată oratoria aparte a textului. Ales cu grijă, îndeosebi ideea că acela a iubit oamenii, iar inconștientul nostru fiind al naibii de credul, mai ales în fața iluziei că i se rezolvă vreo arzătoare nevoie sufletească (din nou ajung la respectiva noțiune...).

Pentru că plec mai greu după fentă, mă întreb ce altceva - mai puțin sau deloc avuabil - a avut nevoie de așa „haină”, cu trecere la alții..
Îmi pare să fi fost vorba de neputința traiului în afara unui grup uman. Exterior acestuia, insul în cauză se simțea îngrozitor de angoasat (cam cum se simte subsemnatul ÎNTRE oameni). Între semeni, sentimentul i se diminua, fie și nu oricum: nu își simțea oamenii dușmani doar în condițiile în care le făcea servicii. Le zîmbea frumos, iar în paralel îi ducea prin natură (îmbinînd acolo cu o altă inavuabilă, și anume nevoia de a le fi șef).
.
Știu, sînt un om rău. Dar, fără așa specie, cred că „balta” în care trăiesc oamenii s-ar  transforma în timp din plăcut în ceva toxic. Se înțelege, totodată, că îmi pot fi cercetate primarele inavuabile, care se ascund în spatele postărilor de acest fel.

PS
Am intrat în contact cu acel domn Petrescu la jumătatea deceniului, cînd îmi căutam surse de informație pentru o carte de istorie a muntelui. Între oamenii pe care mi i-a considerat utili, în așa demers, N. Baticu mi l-a recomandat și pe dumnealui, pe atunci șef al unui cerc de turism de la Casa de Cultură a sectorului 2 bucureștean.

Ne-am văzut la acea instituție, undeva la parter. Nu a fost nepoliticos, precum alții, însă am intuit scurt că nu mi-ar putea fi de folos.

Ulterior, pe la 2005, l-am revăzut la clubul „Floarea de colț”. Bătuse 90 ani, dar vădea energie cît cuprinde.Pare să fi fost angrenat cu precădere în excursiile peste hotare păstorite de club, și la care punea pare-se și umăr organizatoric.

Optici

Dl violonist Alexandru Tomescu trebuie să fie un ins mai mult decît stimabil. Între altele, inteligent și cu o deosebită capacitate de muncă.
Cu toate acestea, mă recunosc un om incapabil să îi pricep muzica. Cu atît mai puțin nu aș putea confecționa texte mărețe, de genul „Viorile și chitarele, împreună și separat, au sunat dumnezeiește atît de aproape de nori.”

La chestiune, mie îmi par naturale acolo, în natură, sunetele care o însoțesc îndeobște. În paralel, pot înțelege nevoia unora a produce, respectiv de a aplauda rînduri precum cel reprodus mai sus.. Ele fac diferența între un paria și un om reușit în viață.

**

Mă întreb de unde acea nevoie pentru vorbe mari, de lansat altminteri nu neapărat de la un cor de supuși către un dictator frustrat, ci între egali totuși?

Vezi și:; „Retezatul, e acel loc unde Dumnezeu a poposit pentru odihnă, după facerea lumii.”

Am vagul sentiment că lucrurile se trag de la reprimările ce însoțesc viața insului (înalt)educat. Și care sînt compensate prin asemenea vorbiri.

La chestiune, de ceva zile bune privesc la situația unui amic de munte din tinerețe. Bine crescut, neridicînd tonul a făcut oarece avere după Revoluție, iar în paralel a gestionat fericit bucătăria unui club alpin aflat pe furtunoase valuri. La un moment dat, și-a dat demisia din ultima postură, dar după o vreme a pornit o virulentă campanie împotriva celor ce preluaseră frîiele. În general a fost pornit pe toate și pe toți (știu că nu se face să acut tocmai eu, de așa ceva...), după care a dispărut în ceață.
Legat de acel amic, trăiesc sentimentul că urmînd regulile altora nu a mai apucat să vadă de nevoile lui reale. De acolo iritarea, dar și neputința de a rezolva problema bazală.

Chițibușuri (II)

Îmi privesc niște recente (și cam obraznice) scrise, legate de înaintașa Bucura Dumbravă...
Probabil din motive de construcție om, nu te poți apuca la un moment dat să schimbi lucrurile, prin vreun colț de societate oarecare, dacă nu ești animat de sentimente mai puțin politicoase. Asta, pentru că amabilitatea e interesată în primul rînd de a nu deranja, așa că se va cam lăsa din start de vreun demers ce ar indispune.
Se pune problema de ce să vrei a schimba ceva, de pildă despre amintita călătoare și scriitoare. Aici aș pune căruța înaintea atelajului, cercetînd DE CE dorește vreunul a servi informații noi despre aceea. Păi, în mare parte e acolo dor de a descărca vreo agresivitate structurală ori alta. Cum asta nu-și permite umbla goală prin urbe (pe tip ”Bă, io vreau să distrug pă careva”), își ia inevitabil o haină de principii, care să o facă pasabilă. Și anume adevărul... Sau dorința de a oferi informații noi (căci totuși, și oricînd de comod-imobili am fi, ne plictisim cu cele vechi, iar totodată Societatea simte că-i trebuie și o doză de nou, pentru a merge înainte).

Și-uite-așa apar, să zicem, scrise diferite, întru ce-i vînturat îndeobște despre Bucura Dumbravă.

Apropo: o gazetă cu frumosul nume „Adevărul” preia în contul dînsei și că ar fi întîia femeie care a ajuns la vîrful Omul, informație altminteri inexactă. La chestiune, eu nu cred că sașii brașoveni, care în anii 1880 simțeau nevoia construcției unui refugiu la Omul, nu aveau între ei și femei...

Dincolo de toate acestea, nu cred că recentele-mi scrise despre Bucura conțin obligatoriu neadevăruri. Ci doar lucruri pe care lumea domeniului (cel istoric-montan) se ferește să abordeze. Din ce motiv, e treaba aceleiași lupe - care mai sus a stat pe iconoclastul cercetător - să privească.

La cascada Horoaba.

Fotografiile din această postare și din precedenta au fost aduse în spațiul virtual public 

de Arhivele Naționale ale României.

Chițibușuri (I)

Umblam ieri, 12 august 2023, spre Omul Bucegilor, și inevitabil mintea mea zbura spre doi înaintași. Mai exact Mihai Gold-Haret și Bucura Dumbravă. Cel dintâi fiind cel care a schimbat denumirea așa numitului vârf Ocolit (2505 m), în Bucura Dumbravă.
Ei au fost precum Emilian Cristea după cel de al doilea război mondial.
Mai exact muntele le a fost ocupație de căpătâi. Căci nu aveau alt job decât acesta.
(exagerez un pic aici, căci Bucura se mai ocupa de scris cărți, de teozofie și multe altele)

Tot ieri, pe munte, meditam că tatăl Bucurei domnul Seculicz (parcă Iuliu) i-o fi lăsat o avere măricică, din moment ce ea nu și a bătut capul cu câștigarea existenței.
Oarecum ce o fi gestionat acea moștenire la vremea marilor convulsii ocazionate de primul război mondial?
Foarte probabil a făcut o fericit, întrucât după război își permitea să stea fără griji din Sinaia punând la cale o tură pe Acele Morarului, ori mergând până la acel congres din India din 1926...
.
N am apucat să spun care îmi erau răutăcioasele gânduri despre Mihai Haret...
.
Acceptând ceea ce a fost numită înfierea din partea mătușii lui, Mihai s a comportat normal. Adică a preferat un trai liniștit, în detrimentul vreunei munci prin cine știe ce birou mediocru.
.
Tot ieri în drumul spre Omul și zgâlțâindu mi neuronii, mă întrebam de ce nu l o fi înfiat Spiru Haret, adică unchiul său propriu zis.
Foarte probabil nu îl înghițea, pe arogantul și leneșul său nepot (iar el, Spiru, nădușind din plin pentru a atinge poziția care ni l a propulsat în cărțile de istorie).
.
Inevitabil mă întrebi nițel cum va fi fost relația dintre el și buna lui mamă adoptivă. Domnul N. Baticu opina că trăiau împreună. Eu unul cred că situația s a aflat mai complexă. Simt că era la mijloc și o mare nevoie de posesie a Dnei Haret, ramasă psihologic la stadiul nevoii de sărut înainte de culcare.
În raștimp, Mihai se află la stadiul ochilor peste cap, privitor la sexu-i opus : "Of, femeile astea!" (Informații de la contemporanul Florin Ștefănescu, din Sinaia).
.
UPDATE
Pot pentru a o bârfi un pic și pe Bucura?
Nu s a căsătorit niciodată, iar pe la 35 de ani ținea să i se spună "domnișoară" (așa face ghidul care o conduce de Valea Mălinului)
Mi e greu să spun cât este aici în ton cu nevoia tatălui de a fi avut un băiat, respectiv cât duce mai departe nevoile feministe ale mamei. Ori macar supărarea acesteia pe bărbați.

(va urma)