„Scrisoare către mine”

Adi Mocanu așterne prin tastatura computerului asemenea interesante rînduri.
Și care aduc, întrucîtva, cu o Scrisoare trimisă cindva de d. Gabriel Liiceanu fiului său.

Inevitabil, mi se pornește gînd cum ar arata o misivă, de așa fel, pe care subsemnatul și-ar emite-o sieși (pînă acum, nu mi-a dat prin cap).

Simt ca ar exista o diferență, foarte posibil una mare.
Al lui Ordean, avind parte de alt tip de experiențe prin copilăria timpurie, merge pe un drum de ins solitar, cit și zguduit un pic la cap.
Pornind de la aceste două considerente, lui ii e dificil (dacă nu imposibil) a se produce cu scrisori publice, fie și unele teoretic adresate sieși.
Nu are exercițiul de fost copil, care se adresează profesorilor din areopagul scolii, pentru a obține aprecieri - exprimate în note și mingiieri pe creștet.

În afara de asta, poate și de la zdruncineala amintita în amonte, cînd spune a vorbi sieși, chiar încearcă sa o facă. Mai exact sine-ului fizic, căruia un d. Freud a ținut sa ii transforme intîia litera în majusculă.

La ideea prietenului Adi, eu-s tentat a vorbi acelui eu... Or, acum descopăr (și purcezînd intiia oara acum, la asa ceva) , ca se afla în drum niște așa-zise rezistente / nechef uri destul de mari.

Habar n-am de ce. Însă le simt ferma opreliște. Una barim pe moment.
Acasă, parcă aș încerca de acel tip de adresare. Noi, propriei persoane (și nu pe criteriile conștient-sociale).

Cei care cotrobăie prin tomberoanele blocurilor

Cei care cotrobăie prin tomberoanele blocului / zonei în care locuiesc sint de două feluri.
Un pic mai numerosi sint țiganii (ei apar în cursul zilei). Si cărora li se adaugă un ne-gitan.
Ultimul are un comportament care ma face aproape să-l stimez. Îsi are program de activitate mai să-ți potrivești ceasul după el.
La 6, 30 dimineața și-a terminat deja rondul, carînd niște sacoșe de rafie pline cu cutii goale de bere (și presate în graba, pentru vreun depozit ce achiziționează atari ambalaje).

Un sexagenar oarecum spălat (raportat la concurenta). Îl ghicești ca e din categoria celor care nu pot sta locului. Ba si harnic, căci avind în vedere orarul nu m-ar mira sa aibă și un job la care trebuie sa ajungă.
În dimineața asta găbjise și niște suporți de rufe încă funcționali și se îndrepta spre stația de metrou din preajmă.

Uneori îl complimentez, verbal și direct, ca e cel mai harnic om din lume.

Dincolo de mască

Nu știu ce îmi vine, și încerc sa scriu aici și cu alcătuirea-mi de dincolo de mască - aceea pe care o port în lume (și chiar față de mine).
Ceva din mine nu vrea însă. Evită. Fuge ca zvîrluga (prin urmare, grăi-va în continuare tot masca, fie și un pic tulburata de perspectiva la care a fost supusă, de ideea anterioară).
Probabil, cel mai dificil drum pe care l-am izbutit pe munte e fleac, față de asemenea 'decopertare'.

Altminteri, postarea ce plănuiam (și în pregătirea căreia m-a pălit nastrusnicia de mai sus) pleca de la niște imagini de munte mai vechi, pe care le-am transferat în telefon pentru vreun vizionat, în monotonia transportului urban.
Cred că sint vreo 15 ani de la respectivele imagini.
Unele de vară, căci subsemnatul nu a rezonat vreodată cu partea rece a anului. M-am înnebunit, mamițo, după soarele estival, dacă se poate din apropierea solstițiului...

Întîlnesc ieri o povestioară religioasă

Întîlnesc ieri o povestioară religioasă, cu un copil care făcea cuvintul Domnului, aplaudat fiind de unele personaje de acolo.
Il preamaresc și comentatori pe fila de net respectivă, ce laudă copleșiți virtuțile lui Dumnezeu, uitînd complet ca avem de a face cu o invenție (la o adică, se întîlnea o invenție cu alta, în ochii unor ființe niteluș speriate grozav, ca toți de altfel, de treaba numita existență).

În asa context, simt că nu m-aș da în laturi din încropirea unei povestioare (nu neaparat dulceagă), despre un adolescent care pornește sa se afle în treabă, către munte. Și intilneste în trenul de noapte doi tipi care îl racolează, la un dificil drum în abrupt. Și unde tinarul moare.
Pe acolo, e de bătut cîmpii și asupra a cum va fi aratat viata (firește că anterioara, a) acelui licean, pare-se ca și orfan, respectiv ce a urmat fatalei căzături, de la oroarea colegilor pînă la amplasarea unei cruci (aproape centenară azi) în zonă.

Mi-am pus problema de ce nu as încerca un exercițiu asemănător legat de semenii care, peste putini ani de la acel moment, vor asalta peretii Bucegilor.
Pai, la ultimii as avea sentimentul, insuportabil, de băgat excesiv în sufletul cuiva. Chestie pendinte de Freud, și care îmi pare a se aplica mai puțin (nenumărate-s căile interiorului uman...) în cazul junelui.

Material Luiza Marinescu, despre Bucura Dumbravă

ISTORIE (inclusiv a muntelui).
UMAN.
.
E mai mult decit interesant materialul doamnei Luiza Marinescu, despre Bucura Dumbravă / Fanny Seculici (1868-1926)!

(vezi finalul postării)

O singura observație as avea, și ce decurge din eternul ochi de paria, al subsemnatului...
Se spune acolo, despre o acțiune a Bucurei:
"Misiunea acesteia [a mișcării teozofice la care aderase scriitoarea] era pregătirea spirituală a umanităţii pentru întâlnirea cu o entitate mesianică, cu aşa-numitul Învăţător al Lumii sau Maitreya, al cărui succesor era Jiddu Kryshnamurti..."
.
Inevitabil, îmi fuge gîndul ce s-o fi ales de acea așteptare.
Respectiv de acea mișcare teozofică.
.
În consecință, am sentimentul că vorba „Crede și nu cerceta!” este pe nedrept pusă doar în brațele celor religioase.
Ea e valabilă, în opinia mea, cam tuturor ideilor omenești.
.
Asta pentru că , fie ei și stăpîni ai lumii, oamenii au nevoie de iluzii, în trecerea lor sub soare.
Iar la acestea - la iluzii (inevitabil pompos înfășate) - nu e frumos să umbli...
.
PS
.
Mă amuz un pic.
Un mizantrop precum subsemnatul poate galopa pre hîrtie/tastatură, legat de vreun subiect ori altul. Lumea la locul ei, iubitoare de valori și frumos în viață, nu prea...

PS2

Nu-i vreun exercițiu de imagine ușor, să-ți închipui cum vede Fanny/Bucura din cer, așa scenă...

EXPLORĂRI. Și poate nu chiar diferite, ca esență, de cele montane.

Precizare.
Textele de pe blogu-mi provin nu o dată din postările Facebook. Lucrurile stînd precum la memoriile computerului...  Mai exact, lucrez în RAM, însă pe care simt nevoia să-l golesc din cînd în cînd, trecînd materialele în memoria hard. Ultima, fiind a blogului.
Și care la rîndul trimite documente către suport exterior, a la vechiul DVD sau cloud, recte volume adunătoare de așa producțiuni personale.

Materialul de mai jos pornește de a o scrisă de Crăciun, are în sine o dată 13 februarie următor (2022), pentru a trece pe blog (și un volum de scrise montane totodată) la 2 aprilie același an.

Firește, este de discutat asupra valorii unor așa scrise. Dacă sînt suficient de valoroase. Ori dacătele nu se află excesiv de egocentriste. Cred însă că e bine să fie depozitate. E mai rău să nu fie.
(Tot) firește,de la acest stadiu se poate medita asupra (in)utilității a ceea ce facem, sub soare. Și implicit a ceea ce (nu) rămîne, după... Subiectul este al naibii de neplăcut, dar ce nu omoară întărește. Iar apoi să umbli zîmbind, „Bă, cît de inutile-s chestiile cu care m-am zbătut prin viață!”

De Crăciun, marcat un pic de rezerva de vin ce-mi făcusem în casă, am dat drumul pe blog unei postări.
Pînă acum vreo două zile, uitasem de ea... Revăzînd-o am fost neplăcut surprins. Dezlînată, iar în același timp reclamînd că mă va paște un proces de calomnie, dacă dau drumul unor afirmații legate de un subiect din trecutul apropiat.
.
Departe de mine a face aici apologia consumului de alcool. Însă datorită lui am produs acele zise, sub forma aceea ce numesc îndeobște un nou-născut cu zoaie.
Or, dacă deunăzi am fost indispus de acele zise, este pentru că între timp 'copilul' s-a făcut măricel, s-a împlinit.
.
Ce e drept, nu am renunțat la zise neplăcute (unora), ba s-au ivit și alte ireverențiozități, dar nu mai simt pe acolo vreun capăt al lumii.
.
Îngăduindu-mi aici o paranteză, nu aș face un secret din faptul că pînă și mie însumi îmi pare un pic aiurea obsesia pe care o am pentru subietul istoric numit Cuxi Șerban (mai exact, cei care au scris în numele lui).
Ba chiar îmi pun în brațe vreo treabă persoană cu Dinu M., dacă nu chiar cu vreo rubedenie dusă de mult, și proiectînd acel disconfort/agresivitate spre distinsul frate clujean.
Dar merg înainte.
(pe subiect, al pornirii subsemnatului, va scrie probabil alt rătăcit, peste niște decenii).
.
Ce-i drept, există și niște direcții de cercetare nemaipomenite, să juri că-s cotloane de abrupt care te invită a le păși.
.
În acea campanie, pîndită de amintitul pericol al calomniei, un personaj-cheie îmi pare a fi mama lui Cuxi, pe numele ei Corina.
Cam la dînsa mi se duc majoritatea firelor.

Mai exact, am avut de identificat un punct de pornire al acțiunii numite de mine Mitul Cuxi. M-am uitat în dreapta, m-am uitat în stînga / la Dinu Mititeanu dar nu am găsit pe altcineva în stare a demara acea acțiune.
Inevitabil, m-am întrebat ce fel de om o fi (fost). Nu am cunoscut-o. Iar la îndemînă am o singură imagine, din tinerețe, reprodusă într-o carte a soțului ei.
Lucrurile au stat precum într-un puzzle, cu piesă pusă lîngă piesă. Mi-a părut genul miau-miau, dar nu unul domol, ci putînd bate în paralel și cu pumnul în masă, dacă vrerea nu-i era / este ascultată.

Teoretic eu aici bat cîmpii / vorbesc pe nevăzute, dar vă supun atenției niște scrise
Într-un articol dintr-un almanah, și ajuns fiind pe vîrful Matterhorn, Cuxi Șerban are gînduri și pentru prietenii de acasă.
Peste cîțiva ani, materialul acela este preluat într-o carte. De acolo dispar prietenii, dar apar părinții (asta, deși fratele Mititeanu asigură sus și tare că n-a umblat nimeni la un așa-zis jurnal al lui Cuxi, reprodus apoi în tipăriturile purtînd semnătura acestuia).
M-am întrebat cum va fi decurs scena în care s-a efectuat acel switch, de scos amicii și băgat părinții. Cu dramul de imaginație pe care îl posed, pot intui o reacție de Elena Ceaușescu, a la „Dă-i naibii pe [golanii] ăia, dacă nici noi, care ne-am ocupat de el...” etc.
Dacă dumneavoastră aveți altă părere, v-o aștept cu cel mai mare drag!
.
Pe așa fond, și chit că nu mai am cărți de-ale lui Sigmund Freud prin casă, m-am uitat la o altă recent-ivită, în acea carte.
Și anume, Cuxi (mai exact cel care scria dezinvolt în numele lui) ținea să consume un litru de lapte.
Unul acru (sic).

Lăsînd pentru altădată investigațiile ce păzea Șerban senior în toată această tărășenie, în aceeași lucrare mi-au atras atenția mențiunile privind durerile de cap ale lui Cuxi.
Nu pariez a nu fi fost acolo proiecții ale mamei, unele decurgînd din furii neexprimate.
Poate mă înșel, dar nici nu aș da la colț asemenea prezumție.

Pe de altă parte, lucrurile pot sta și mai rău, ca investigațiuni. De pildă, spre ce-i vine unui fals autor, a-și pune eroul, cu simți rău cu tot, să facă o plimbare pe jos de la Plaiul Foii la Rudărița, iar apoi îndărăt. Adică 18 km.
Inevitabil îmi zboară gîndul la sadism.

La chestiune, m-am întrebat ce fel de mediu va fi avut Cuxi acasă, ori chiar prin Clujul de reședință, dacă prima lui grijă - odată sosit după trei zile în perete hivernal și un mers de noapte cu trenul -, exceptînd somnul recuperator, a fost să scrie o lunguță misivă unui amic DIN ALT ORAȘ.
Nici gînd de ieșit cu amicii concitadini la un suc/bere/tărie, ori de pregătiri proprii unui Ajun al Crăciunului (era 24 decembrie). Omul nostru șade și scrie, ba și pune de două schițe nu tocmai fugare.

Asta, dacă nu cumva și acea scrisoare este inventată - ducîndu-mi-se de rîpă și ultima posibilitate de a cerceta asupra lui Cuxi Șerban CEL REAL.
Căci aici se află marea problemă a mitului ce i-a fost ridicat de către interesați: nu există izvoare pe care să le pot atribui nemijlocit lui Cuxi.

MUNTE . Istori(ografi)e. Șed blocat...

MUNTE .
Istori(ografi)e.

Șed blocat în explorările privind un capitol alpin. „Șapa” nu vrea să avanseze în acel tunel, dar își rotește dinții, la nivelul atins, creînd măcar spațiu în lateral.
Jonglez cu deducții legate de o anumită doamnă. Ajung la niște idei, pentru care îmi bat însă iute obrazul, cum că nu e frumos, pentru ca să gîndesc așa.

Mă uit însă la niște notații ale soțului dumneaei: „Am găsit-o liniștită și prietenoasă”
Am dedus de acolo că avea și momente în care (pentru soțul ei!) nu era liniștită și prietenoasă.
Foarte probabil nici față de propriul fiu.

Zăbovind un pic, întru cercetările de care amintesc mai sus, e de spus că îmi reproșez deseori ceea ce numesc băgatul-în-sufletul-altuia. Deși poate nu-i neapărat așa ceva.
De pildă, mă uit la informația că puștanii dintr-o tabără școlară oarecare doreau să doarmă cu un coleg mai mare (și care îi apăra de cogenerii lui, în timpul zilei). Dormit, firește, nu în sensul erotic.
Nu-mi ia mult a intui că acel tînăr li se afla de construcție asemănătoare, acelor copii. De doritor protecție (în fața a ce, deja nu mai contează). Impresia îmi este întărită de spusa tatălui, cum că, pe la 18 ani, a ținut să meargă cu el, de mînă, de la Tușnad la Sfînta Ana.
Șcl.
... Și-așa cu băgatul în sufletul altuia.

Dincolo de asta, privesc alternativa: adevăruri ca ale subsemnatului, ori minciuni minunate, ca ale unui fain confrate clujean?

PS
Firește, din întreaga tărășenie anterioară poate porni oarece pericol, și anume să apară vreunul care să stea a desluși prin gesturile și cuvintele subsemnatului, de vreo freudiană ori alta.
N-am eu însă bafta asta! 
Și grație căreia m-aș simți mai puțin singur.

Nu cred că mi-am propus vreodată să înving muntele

Nu cred că mi-am propus vreodată să înving muntele.
Mi-am dorit doar să obțin performanțe, de diverse tipuri (inclusiv de a gusta mai mult frumoasa natură), despre care am aflat ulterior că astupă diferite goluri din suflet.

Prin zisele reproduse în imagine, simt că Messner se adresa, comercial, unor oameni care nu prea umblau pe munte. Și care, din motive explorabile, tratau depărtatul/străinul munte în cheia învingerii.
La o adică, translau în lumea montană o atitudine ce vădeau diurn, între semeni.

PS
Muntele mi-a dăruit unele din cele mai frumoase simțiri posibile.
De ce l-aș trata, păcatele mele!, în cheia înfrîngerii (lui)?
Plus că ar fi lipsă de inteligență, să nu conștientizezi că oricînd vreo doză de ghinion te poate învinge, pe munte.

Experiențe

Experiențe.
Prin viață.

Mi-am dat cu părerea cîndva, legat de religie,. că se află o îndeletnicire grație căruia credinciosul scapă de multe frici existențiale.
În așa condiții, își poate urma nițel mai destins condiția de om. În care eu unul văd lucruri nu chiar glorioase, ci banala agresivitate, carele prin definiție e-un mijloc voind să domine alți semeni.
O replică a religiei este a decreta vreun om - viu ori dus - mai mare / nemaipomenit / sfînt. Veți observa că adepții aceluia una-două sar în sus dacă nu ești de acord cu ei. Iar dacă nu sar una-două, o vor face la trei-patru...

Pe fila unul montaniard, apare o imagine, între altele indicînd acolo un om fain, cît și legendar, mai exact (sper să-mi aduc aminte corect numele real) Janos Torok, supranumit Joe Indianul.

Mi s-a oprit oprit din start privirea la ochii respectivului, mai exact la cartea deschisă de acolo, dar am zis să nu stric plăcerea acelor fani.
Doar, din banală curiozitate de-a afla amănunte despre un om la locul său (așa mi-a lăsat impresia, cu urechea aplecată vag spre dînsul, în decursul anilor), mi s-a făcut dor sî aflu mai multe despre el.
Ce-a mai făcut.

Așa că am întrebat, la comentariile acelei postări, dacă nu va fi scris ceva, despre acțiunile lui.
Și poate aici nu am formulat chiar perfect:

„E scrisă pe undeva, legenda lui Joe de care vorbești?”

Mi-a răspuns cel care pusese imaginea (plus legenda, despre... legendă), și despre care avusesem o părere bunicică, fie și uitînd că ambalajul ni-i una, iar marfa acoperită alta.

„E scrisă pe pereții Cheilor Turzii și nu numai!”

Între alte direcții la care mi-a fugit gîndul la așa zisă, a fost cea cu religia, pomenită mai sus.
Mai exact, din cercul de confort produsă de un Dumnezeu mai mic, era tratat de sus careva bănuit a fi mai mic/străin pe acolo,
Dincolo de asta, m-a traversat bănuială că acei fani nu cunoșteau despre Joe nici cît știu eu. Asta, pentru că zona sfîntă ne protejează și lenea. De pildă, aceea de-a ne obosi să știm ceva inclusiv despre acea divinitate.

M-a scăpat gura scurt, că amatorii de mituri îmi par ființe tare interesante.
Amicul a ținut să răspundă, cred eu ca nuca în perete, iar în același timp circumscris atitudinii de care spuneam mai sus: „Nu e niciun mit. Cariera de cățărător a lui Joe este impresionanta.”

Un alt băiat de treabă m-a luat și el din scurt: „Mircea Ordean, vaia con Dios,.... Tu stii de cine intrebi aici?”
Eu, la o adică, tocmai asta făcusem inițial, voisem să știu de acela.

Firește, nici subsemnatul nu le-a rămas dator...

Enteresul. Și iar el.

Firește, sînt eu cîrcotaș, dar tot găsesc discutabil textul de mai jos:

"Clubul alpin Floarea de Colț București a fost înființat în 1977 de EMILIAN CRISTEA - alpinist, maestru emerit al sportului. A escaladat, între altele, Fisura Albastră din Bucegi. Publicist și autor al unor valoroase cărți de turism. Primul instructor de cățărare modernă al vânătorilor de munte. "

1.
Dacă E. Cristea a urcat in premieră Fisura Albastră, Alex. Floricioiu ce a mai făcut?

2.
Instructori ai vînătorilor de munte fuseseră anterior și alții, înaintea lui Cristea, de pildă Niculae Baticu (1941).

Noi facem mult haz de personajul Zaharia Trahanache, însă acesta are dreptate, cind declară asupra a tot "enteresul și iar enteresul"...
Mai-marii de la Floarea de colț au acces la publicații montane (ba chiar încurajează raspindirea lor, inclusiv a baticistelor Amintirile unui alpinist), ba pot tine și discursuri despre corectitudine, dar totul merge pînă la enteres.

Iar acesta reclamă o poveste foarte frumoasa (și inevitabil neadevărată) în ce privește mitul fondator al locului, Emilian Cristea.

Inevitabil, nu se va sufla vorbuliță acolo, despre umărul pus de acela în construcția comunismului autohton, ori ca a fost ateu...

Fără o poveste măreață acolo, publicul dumnealor nu ar mai vedea o deosebire între acel club, și vreun altul, de pe întinsul locului.

DIN VARĂ. Că tot s-a întîmplat să am timp, într-o recenta coborîre pe Valea Cerbului ...

Că tot s-a intimplat sa am timp, într-o recenta coborîre pe Valea Cerbului m-am oprit de citeva ori, pentru odihnă și căscat gura prin jur.
Între altele, m-am abătut pe la 1300 m alt. în albia Văii Mălinului, în aval de locul unde aceasta părăsește abruptul.

A fost ceva fascinant, sentiment decurgînd din contrastul ce identificam acolo.
Mai exact între atmosfera tare plăcută a momentului (umbra de caniculă, liniște condimentata doar de sunetul păsărilor) și aceea, de zilele trecute, în care a curs la vale o viitură ce a marcat din plin locurile.
Și a cărei telurică desfășurare prin zonă mi-o pot închipui, fie și fără sa fi fost neapărat de față...








Acea năvălire a fost totodată una aparte, se pare, căci mai rar viiturile antrenează și mult grohotiș. Care pe de o parte acționează abraziv, pentru relieful intilnit, iar pe de alta posedă o forță distructivă sporită, iar prin urmare bolovani măricei și mari au dispărut, din locuri ce se intimplă să pot face o comparatie.

...Simt nevoia sa împart Valea Priponului (Coștila, Bucegi) în patru sferturi.

De la o vreme, simt nevoia sa împart Valea Priponului (Coștila, Bucegi) în patru sferturi.
.
Cel mai sus este cea pe care as numi-o de-la-Cer, din preajma Releului (aflat pe cel mai înalt punct al muntelui Coștila).
Apoi, cea (tot sub formă de caldare) mărginită în dreapta, cum cobori, de flancul brîurilor, cel mai de jos fiind cel Mare.
.
Valea începe sa se strîngă apoi, trimițînd montaniardul în ocoluri pe fețe. Pentru ca finalmente sa ajungă la antipodul formei de la obîrșie, mai exact luînd caracteristicile unui canion cu săritori dificile, și care își expulzeaza de-a dreptul vizitatorul, spre Valea-mamă, a Cerbului...

Căscam gura, de curînd, și asupra altor aspecte 'poetice'.
Valea Priponului nu are măreția alpină a suratelor (în cap cu Valea Urzicii), din acel flanc nordic al Coștilei. Aceasta, pentru ca ea nu a prea izbutit sa sape în pieptul muntelui ce ii stă la un moment dat în cale, între briurile Mare și de Sus.
.
A avut șansa a se putea desfășura însă în terenul mai permeabil din dreapta/vest de acesta.
Și care i-a permis nu doar largi caldari, dar și sa își întreacă în înălțime mult mai titratele rubedenii din așa-numitul Dos al Coștilei, deasupra cărora iese finalmente, printr-un negrăbit ocol.
.
Materialul e scris dintr-o suflare (creativă), și își recunoaște lipsa imaginilor din jumătatea inferioara a Văii, care mi-au lipsit pe moment din telefon, de pe ale cărui taste virtuale bat cîmpii cu cele de mai sus...

Tură pe Brîul Caprelor, din Coștila Bucegilor (II)

POSTARE IN LUCRU

Tură pe Brîul Caprelor, din Coștila Bucegilor (II)
Simt nevoia să mai fac încă o dată o precizare, legat de procesul deloc simplu, iar totodată deformant, prin care sentimentele unui om au șansa de a ajunge la un eventual public.
Există deja două de-vitalizări, în interiorul autorului (și presupunînd că el nu este interesat, din prima, a servi doar ceea ce publicul vrea să audă), O etapă este din adînc suflet în conștient, respectiv în transpunerea pe cuvinte.
Apoi urmează altă spoliere, decurgînd din faptul că ceilalți nu sînt noi, și prin urmare e foarte posibil ca diferența de undă interioară să difere.
Firește, între oameni există limbajul social (un fel de limbă esperanto între popoare exprimîndu-se diferit), lucru pe care nu țin să iau în derîdere, ci doar punctez dificultatea comunicării între oameni.
Pe așa fond, apar inclusiv aprecierile „Cutare e un ciudat” (altminteri nu mă tem de asemenea ștampilă), cînd de fapt acolo e un ins natural, care nu și-a pus în lucru vreun mecanism de adaptare la limbajul social...

Relatarea propriu-zisă a turei va însoți imaginile.
Iar postarea va fi completă, inevitabil, la vreo două ceasuri după acest 21.00, pînă isprăvesc a zice una și alta, atașat acelor imagini (și care, sper, nu vi se vor părea cele mai proaste din lume).

DIN VARĂ. Coștila nordică, partea inferioară (Bucegi)

1 august 2021

Mi-am ales drept drum [...] așa-numitul brîu al Caprelor, din Coștila (Bucegi).
.
Geologic, el se desfășoară pe la cca 1650 m alt. între văile Verde și (cred eu) baza Văii Caprelor.
La origine, denumirea e pomenită pentru prima dată în literatura montană de Nicolae Bogdan (1910), care preciza că o avea de la ghidul Nicolae Butmăloi(u). Totodată, el avea în vedere - și uzînd eu aici de termeni care vor apărea ulterior - varianta de picior care pleacă din șaua Verde-Seacă și apoi, în urcuș accentuat cît și destul de expus, ocolește o săritoare din cea de-a doua vale pomenită mai sus.
Nu mai țin minte exact dacă M. Haret - într-o descriere altfel inventată - pomenește (1927) de acel brîu, a cărui denumire o întîlnim însă din nou într-o descriere semnată de Walter Kargel, la vremea cînd se afla responsabil al rubricii montane din revista România Pitorească. Și el atribuia denumirea rutei urmare anterior de Butmăloi și Bogdan, mai exact unui hățaș care mai degrabă afectează o față, cît și în urcuș.
.
Ulterior, s-a încetățenit și ideea că Brîu al Caprelor este (și) cingătoarea ce pornește spre nord din amintita șa, îndeobște pînă în învecinata vale a Țapului. Aceasta, întrucît ultima vale este relativ circulată, iar totodată lasă ochiul să repereze ușor acea panglică verde care coboară în firul ei.
.
Brîul se continuă însă către nord (altminteri, avînd caracteristici mai degrabă proprii Pietrei Craiului, cu urcușuri și coborîșuri repezi), spre megieșa Vale a Urzicii.
Am pomenit inițial că ar continua pînă în Valea Cerbului avînd în vedere natura geologică, linia brîului fiind însă tăiată de canionul Urzicii din zonă, dincolo de care coboară pînă în valea-mamă a tuturor văilor de pe flancul nordic al Coștilei.
Mărturisesc a nu fi cercetat cu pasul ceea ce consider a fi linia geologică a brîului dintre Valea Urzicii și debușeul Văii Caprelor, însă parcursul acesteia este ușor reperabil.
.
Mai este de spus că pătrunderea în Brîul Caprelor se face îndeobște din valea Mălinului, nu cu mult deasupra a ceea ce este numită Săritoarea Mare, cînd se trece peste muchia din dreapta (cum sui) / nord, în copaia numită de înaintași Poiana Mălinului (asta, deși nu afectează firul principal al văii omonime). Din deschiderea acesteia se trece peste o altă muchie în Valea Verde, din care se suie prin vegetație către șaua ce face trecerea spre abruptul nordic propriu-zis al Coștilei, către Valea Seacă a acestui munte.

Trecînd la descrierea propriu-zisă a recentei mele ture, mă văd nevoit să fac o precizare. E greu să-ți face cunoscute trăirile reale, pe un așa drum (să presupunem că există, și nu e vorba de o activitate de tip dromovorus / înghite-kilometri-și-atît). De pildă, pe cînd încercam a traduce ghemul de simțiri într-un termen literar, la îndemînă mi-a venit ideea de magic. Și care nu avea puțin de a face cu termenul vehiculat una două pe scena socială. Adică după o primă deformare între cele două compartimente sufletești ale subsemnatului (inconștient, conștient), rezultatul mai că nu avea trecere către alt om!
.
În același timp, simt nevoi să mai precizez ceva.
Îndeobște, din motive pe care le pot sesiza cît și înțelege, în comunicarea socială (i-aș putea spune și atentă-la-ochii lumii) au circulație exclusiv texte festive, înălțătoare, tonice. or, prin ture precum cea de aici, au binevoit să apară nu doar încîntări nemaipomenite, dar și oboseală ori temeri (nu neapărat rare la sexgenari) că pasajul cutare e destul de riscant.
Lor li se adaugă și o anume originalitate a subsemnatului (nu neapărat căutată), care - de pildă - pe Vîlcelul de acces în Mălin (adică al Poieniței) căuta să-și imagineze cum va fi avansat pe acolo Bucura Dumbravă, acum un veac și ceva. Mai exact, cum se va f descurcat cu inevitabilul fustoi purtat de femei pe atunci (Mița Biciclista abia începea pe atunci campania în sprijinul pantalonlor, la doamne).
(va urma)