Dinu Mititeanu, despre „Adversitatea N. Baticu - E. Cristea” (I)

Materialul lui Dinu Mititeanu nu e nou, însă revăzîndu-l în articolul cuiva am realizat că e de zăbovit asupra lui.

Să fie.

Nu fac abstracție, din start, de agresivitatea personală, care mă împinge a lua la refec afirmațiile cu pricina.

E un obicei prost.

Voi încerca a-l înfrăți însă cu onestitatea. Și asumîndu-mi de a-mi și a mi se face reproșuri, că nu am dreptate, ori că sînt răutăcios inutil.

Pe felie, nu poți sparge obișnuințe decît cu iritarea agresivității. Omul normal, neagresiv, evită (ori nici nu-i dă prin cap să facă asta!) să conteste/atace producțiile (mă refer la scrieri, la afirmații) oamenilor din jurul său.

Asta, din o mulțime de motive. Teama e unul dintre ele, dar și educația: că nu se face a intra în cercurile altora, unde se ține un discurs ori altul (care face, previzibil, bine la inima celor de acolo). 

Intratul în ograda altuia, în afirmațiile cuiva mai exact, se poate face doar cu ajutorul agresivității. 

De ce să intri în ograda altuia? Păi motive sînt multe. Poate fi iritarea că tu respecți educația de a nu minți etc., iar aceia nu. Pot fi frustrările, iritările că aceia au ceva, iar tu ba (ce-i drept, puțini își recunosc asemenea mobiluri interioare). Ultima chestie sună urît, de pus la zid, dar nu vă doresc a vă lua în piept cu un tip capabil să își recunoască așa ceva. Iara sta nu că ar sparge, fizic, tot în jur.

Bon.

Iată postarea în cauză:

„Adversitatea Baticu-Cristea

Am fost rugat de mai multe persoane să vorbesc sau sa scriu despre adversitatea BATICU- CRISTEA....„

Ca opinie personală, aș puncta din start că rugatul cu pricina este unul inventat... Îl practica și un Mihai Haret. El conferă o altă statură a celui în cauză, în ochii celor cărora urmează să li se adreseze. Îi contribuie un plus de putere a convingerii.

„...Eu i-am cunoscut bine pe cei doi. Am corespondat cu ambii, am scrisorile lor si le mai citesc uneori. Am stat zeci de ore de vorba cu fiecare dintre ei, pe munte, deoarece mi-a plăcut întotdeauna să cunosc personalități, sa aflu cat mai multe de la ei, să învăț din vasta lor experiență, să studiez caractere, deși nu sunt psiholog. Pe Cristea l-am vizitat acasă. Baticu m-a vizitat dânsul pe mine de mai multe ori, nu special desigur, ci cu ocazia deplasarilor sale la Filiala din Cluj a Bibliotecii Academiei si a Arhivelor Statului, pentru documentare, pentru cartea „Pe Crestele Carpatilor”, apărută în 1984. Doamne, cât l-am admirat pentru munca la care s-a înhămat în ciuda piedicilor ce i se puneau! Cât de bucuros am fost și sunt că și-a finalizat cartea, cât de utilă e! A insistat mult să preiau conducerea Secției Cluj a CAR, dar n-am acceptat, din motive personale.”

Interesantă formularea „Baticu m-a vizitat dânsul pe mine de mai multe ori, nu special desigur, ci cu ocazia...”

„... Mi-au vorbit și multi alți alpiniști despre cei doi, despre rivalitatea dintre ei, unii mai vârstnici, alții dintre cei atunci încă activi, din cluburi diferite. Mi-au vorbit și cei doi, unul despre celălalt, mai mult, repetat și vehement Baticu...”

 Într-adevăr, Baticu era vehement la adresa lui Cristea, Îmi este greu să depistez de unde i se trăgea pornirea. Probabil Cristea era văzut inconștient drept autor al dureroaselor neîmpliniri ale lui Baticu. Poate ultimul vedea în primul, tot inconștient, uzurpator al tronului - de cel mai important om din alpinismul românesc - pe care și-l dorea pentru sine.
Oricum, nemulțumirea nu putea circula în stare nudă, ci era acoperită cu haina reproșurilor pe linia incorectitudinii.

„...Nu pot afirma că dețin adevărul, că sunt 100% obiectiv. Dar, toata viața am încercat să fiu astfel. Eram și sunt considerat ca om corect, imparțial, de către cei care mă cunosc. Scuzați-mi aici lipsa de modestie (am fost de fapt de multe ori certat ca-s prea modest și altruist!). Am și avut necazuri: în dispute între doi, mai ales la promovarea în grad a unor cadre didactice universitare, îmi făceam doi dușmani în loc de unul, prin obiectivitatea mea....”

Cred că-i sănătos să ne ferim de așa afirmații. Asta, pentru că sîntem oameni, și nu știi cînd scăpăm caii, mai exact preia hățurile partea din noi care nu le are cu modestia etc. Cînd sufletul are imensă nevoie de acele servicii ale inconștientului, cît să calce în picioare declarațiile de corectitudine anterioare.
Mititeanu, la o adică, a mințit de a stins în confecționarea mitului Cuxi Șerban. Nevoile interioare i-au fost mai mari decît educația, de a fi corect.

„Consider ca in cazul la care ne referim, ar trebui procedat ca la un proces: ascultate părerile celor două părți sau DESPRE AMBELE PĂRȚI și apoi să judeci, să-ți formezi o părere personală. Nu era corect ca alpiniștii anilor 50-60 să nu știe cine a fost Baticu cu adevărat. (mulți au aflat mai târziu, inclusiv eu!). Dar nu e corect nici ca mulți tineri alpiniști de azi, să stie cine a fost Cristea, doar din cărțile lui Baticu, sau din cele auzite de la cei care și-au făcut o părere despre Cristea de la cei care au citit aceste carți, așa cum am constatat de mai multe ori.” 

Tinerii de azi (mai exact din vremea cînd a fost scris materialul disecat aici) au la dispoziție și tipărituri care iau partea lui Cristea. Ceea ce nu era cazul, cînd ultimul se afla în fruntea bucatelor (adică în comunism). Și cînd poublicațiile montane îl proslăveau pe acela. Despre acea epocă Mititeanu nu suflă un cuvințel.

„Îmi amintesc un fapt minor, dar care spune ceva: o colegă de serviciu, care n-avea nimic comun cu muntele, plictisită într-o stațiune balneară, a văzut pe o taraba cartea: „Amintirile unui alpinist” a lui Baticu. S-a gândit să-mi facă o bucurie, dacă n-am văzut-o încă. A cumpărat-o și …a citit-o! Problemele tehnice nu le-a prea înțeles, dar mi-a spus cam așa: „am crezut ca oamenii care urca pe munti sunt deosebiți, cu suflet ca cristalul, dar din cartea asta reies atâtea resentimente, ranchiună, chiar ură”.

Ceva nu se leagă, în mărturia acelei colege... Un om care citește ca să-i treacă timpul nu stă să remarce resentimentele etc. Care la o adică, nu se găsesc în acea carte, ori nu poți să treci reproșurile de incorectitudine ale lui Baticu, respectiv că pomenește inabilități ale lui Cristea în Trei surplombe.

Dacă acea doamnă a reperat din acea carte, care a încîntat multă lume, doar așa-zisa ură (care nu prea transpare de acolo), atunci are dumneaei mai degrabă, o problemă. În preajmă, stă preconcepția, că „am crezut ca oamenii care urca pe munti sunt deosebiți, cu suflet ca cristalul”. Deci ea ducea ștacheta în cer, apoi se mira că montaniarzii nu sînt așa (iar despre această problemă de percepție, Mititeanu suflă o vorbuliță).

Personal, cred că formularea „ din cartea asta reies atâtea resentimente, ranchiună, chiar ură” e inventată de Mititeanu.

„Cristea a avut multe pacate  (dar nu atât de multe și nu atât de grave cum se vorbește)....”

Nu spun că E.C. a avut păcate grozave, însă e foarte posibil ca Dinu M. ori să nu îi cunoască din scăzămintele lui, ori să le ignore intenționat (de pildă acelea pomenite de mine în „Sus la munte, la izvor”. După cum, și în ciuda declarațiilor de onestitate, să treacă prea iute, peste cum au decurs de pildă lucrurile în asaltul Fisurii Albastre (după șapte ani ieșindu-se de acolo printr-i variantă laterală, cît și asigurat/tras cu coarda de sus).

În opinia mea, dînsul trece cu vederea orice, iar de aici e de cercetat ce resorturi interioare îl împing în așa atitudine.

„...Dar e nedrept să i se pună „în spinare” și altele. Culmea e că i se contabilizează la „defecte”, ceea ce la alții sunt considerate calităti! Voi da exemple mai jos. Pe de altă parte, au fost alpiniști, antrenori, oficiali, cu păcate similare, uneori mai mari, păcate care s-au uitat repede, despre care nimeni nu amintește azi. Aș putea da multe exemple pe care le-ar putea confirma si alții din generația mea. Vezi si „Alpinismul competițional” în cap.11 [articol pe același blog]...”

Foarte probabil lucrurile stau cum spune Dinu Mititeanu. Dar asta nu îl scutește pe Cristea de responsabilitatea (barim în ochii unora de mai tîrziu) faptelor proprii.

Totodată, el a luat pietre pentru că se afla, să o recunoaștem, pom cu roade.

„Nici Baticu ( D-zeu sa-l ierte și să mă ierte), cu toata tăria lui uluitoare de caracter, n-a fost din păcate de caracter în toate privințele...”

Încep cu o paranteză ideatică... Mereu privesc drept o bizarerie prescurtarea numelui lui Dumnezeu, de către un credincios. Acolo, respectivul e grăbit și superficial exact cu ceea ce  el pretinde a fi cea mai importantă entitate din univers...

La chestiune, este de precizat că trimiterile lui Mititeanu la divinitate sînt destul de rare.

În același timp, și după cum recomandam în debutul postării, e înțelept a nu lua foarte în serios însușiri din categoria caracter (cu atît mai puțin unul aflat pe palierul „tărie uluitoare”). Căci putem avea surprize, descoperind și micimi la acel ins pasămite de excepție.

Iar totodată, dacă așa ceva se va naște vreodată, va fi semn al unei coerciții pe măsură, din partea educatorilor.

... Hm. Corectitudinea lui nea Baticu avea limite. Ca la noi toți. Și era legată de interes. Îmi aduc aminte cum propusese numirea lui Alexandru Balaci (considerat drept colaboraționist în 1990), drept președinte de onoare al CAR. Ori a lui Dinu Cunescu, ajuns președinte al Partidului Social-Democrat (cel inițial, nu continuatorii așa-numitului FSN)

„L-a bârfit mereu pe Cristea, dar l-a laudat pe un altul, care era la fel sau chiar mai vinovat de stagnarea alpinismului românesc. Știa însă că acesta va avea un cuvant greu în a se da „verde” pentru apariția cărtii lui Baticu în care era atacat Cristea fără menajamente, căci nici acesta nu-l agrea pe Cristea. Unii tineri, poate și-ar mai putea schimba părerea eronată despre Cristea. Unii chiar mi-au spus: „e corect si bine c-am aflat si astea, nu le-am stiut”! Dar părerea unor alpiniști maturi, nu cred ca mai poate fi schimbată; nici nu cred că ar dori să încerce. Bine ar fi să mă înșel.”

Nu știu ce înțelege Mititeanu prin bîrfă. Pînă la urmă, erau niște afirmații cu subiect și predicat. Le puteai răspunde.

După cum, cred că este cam dur spus ”era atacat Cristea fără menajamente” (la o adică, și folosiid materialul clientului Mititeanu, de ce ar fi trebuit menajat?).

În ce privește stagnarea alpinismului nostru, formularea lui Baticu în carte a fost: activitatea destul de bogată a lui Emilian Cristea îl situează pe o treaptă fruntaşă. Din păcate, el a avut un anumit rol, alături de alţi factori, în plafonarea mişcării alpine româneşti din ultimele decenii...”.

Totodată, nu aș pierde din vedere că așa-zisa bîrfă privea pe cineva care-și dorea să apară drept mit în viață. La așa ceva, micile pete dau mai prost, decît în vazul oamenilor simpli...

„Cristea a muncit mult, a scris cărți, a ținut conferințe despre munte în săli arhipline „în care se auzea musca”, datorita unui talent oratoric de excepție. Avea mulți prieteni cu mari titluri universitare și stiintifice, care, ei se lăudau că sunt prieteni cu Emilian Cristea! A pitonat, a învațat pe multi cum să se cațere. A iubit muntele ca întreg, a fost așadar și montaniard. A învățat pe mulți tineri, militari, copii, să iubeasca Muntele. Din Clubul „Floarea de Colț”, înființat de el, d-na Hedda Cristea, Gh. Epuran, mai ales pentru copii (i-am întâlnit pe munte!), s-au ridicat și alpiniști care au făcut ascensiuni pe mari munți ai lumii. Am auzit pe mulți alpiniști vorbindu-și de rău antrenorii sau foștii instructori/antrenori. Despre Nea Milica am auzit numai cuvinte de laudă de la elevii și foștii lui elevi. Foști elevi ai lui au pitonat un dificil și dorit traseu „Memorialul Emilian Cristea”! Si asta spune multe despre Cristea – OMUL.”

Nu cred că „Floarea de colț” a  fost înființat pentru copii. Nici nu prea am văzut asemenea tineri în sala de coferințe a acestuia, ori să fi auzit de ture cu copiii.

Apoi, meritele lui Cristea or fi cum spune Mititeanu mai sus, dar în discuție erau afirmațiile lui Baticu. Iar totodată, dacă era așa grozav, de ce se temea de bîrfele ultimului?

„Da, unele trasee, mai exact unele lungimi de coardă din unele trasee, trecute în scripte ca fiind pitonate de el, de fapt le-au pitonat „baieți” ai lui. Dar pe ei nu i-a deranjat, unii au venit chiar ei cu oferta: „Nea Milică, trece-le ca fiind toate ale d-tale, ai nevoie la dosar, la salariu”. Nu ei au reclamat „furtul”! Nu ei au spus „mincinosul, excrocul”. I-am spus d-lui Baticu (vedeți, cât îl respect, deși despre morți nu se mai vorbește cu dl. sau d-na) că „mincinoși” sunt, au fost multi, inclusiv eu! Fiecare echipă din campionatul de seniori, trebuia să pitoneze măcar un traseu la doi ani. La unul din cele la care am pitonat, am fost ajutat de doi pusti de 16-18 ani. În scripte nu putea figura nici măcar alt senior din altă echipa a clubului nostru, decat cei cinci anunțatț la începutul campionatului, ca fiind membri ai echipei respective. Asa că pe hârtie, atunci, am trecut pe Vali Craciun si Miki Gyongyosi. Dar lui Dan Vasilescu si lui Nea Baticu pentru cartea sa, le-am dat numele reale: Ezi Urcan, Tavi Bortos. În alt an, a apărut numele meu la un traseu la care n-am muncit deloc. Am fost un excroc?”

Nu pot să nu remarc ușurința cu care Mititeanu trece peste gesturi pentru cele pomenite în extrasul de deasupra. Totodată, e de spus că E. Cristea și suporterii lui ar fi fost tare deranjați, ca asemenea amănunte să apară în vreo carte.

În același timp, mă tem că problema asumării de trasee făcute de alții a stat un pic diferit. Nu în rapoarte către șefi își trăgea Cristea asemenea drumuri, ci cînd oferea informații lui Walter Kargel, pentru lucrarea „Trasee alpine în Carpați”. Acolo se trece el în cap de coardă, deși nu a fost, în trasee supracotate (cazul Fisurii Surducului Mare), și a căror realizare a fost antedatată. Asta, în timp ce cu adversarii proceda exact invers.

 ”I-am spus lui Baticu (scria cartea): „spuneți adevărul simplu. Vă faceți un deserviciu dacă îl restabiliți cu patimă, fiți demn”. Mi-a răspuns: „Nu! O să ard cu fierul roșu, o să tai în carne vie”. Așa a și făcut, dar l-a mai obligat redacția să mai atenueze, altfel…”

Nu-mi aduc aminte ca N. Baticu să fi folosit expresii precum cele pe care D. Mititeanu i le pune în brațe, mai sus... Iar acolo, pînă una alta, fiind afirmații pentru care, vreodată publicate, putea fi acuzat de calomnie (or, nu știu să fi fost reclamat astfel, de cineva).

Nu pot totodată să nu remarc, aici, genul de oratorie al lui Mititeanu - pe care îl bănui de succes, între ai săi:  „,Fiți demn”.

„Ce m-a mirat și m-a deranjat și mai tare a fost faptul că a continuat în același stil și după moartea lui Cristea. Mai bine zis cu epitete și expresii pe care mă jenez acum să le reproduc. O făcusem cândva, reproducând ce mi-a scris mie (și ce a scris/spus probabil și altora) când a aflat că urna cu cenușa lui Cristea a fost fixata de „băietii” care l-au iubit ca pe un părinte, în grota „Bivuacul 2″ din Fisura Albastră. ”

Mirarea de mai sus este precum a colegei lui, surprinsă că alpiniștii nu sînt ca lacrima... Unde scrie că nu mai poți face afirmații despre cineva, dacă a murit (altminteri, a lăuda aceiași răposați e permis...)?

În rest, stau atent la semnalizarea „<băietii> care l-au iubit ca pe un părinte”, și care prin definiție însoțește o afirmație cu șanse de a fi respinsă, fără acea glazură sentimementală...

Mai exact pînă și Mititeanu știe că nu a fost un gest ok (e fără precedent, pe meleagurile noastre barim), dar, disciplinat, urmează interesele grupului său...

Care urnă, după cîte știu eu, nu avea ce căuta pe munte. Căci însuși Cristea, 

„De atunci nu i-am mai răspuns la scrisori, deși mi-a scris încă trei. Ne-am întâlnit apoi pe munte. Am vrut să evit subiectul, dar el a încercat să se explice. Am replicat că nu mai e nimic de explicat, că toate au o limită.”

E omenește să spui așa lucru, că toate au limită. Căci de acolo mai departe, ne dor teribiil. În același timp, este de spus că noi înșine avem limite. Iar un Mititeanu le-a depășit, ăn ceea ce am denumit Cazul Cuxi.

”Da, Emilian Cristea n-a fost un talentat alpinist, a fost cam fricos, cum spunea și el deseori, mai în glumă, mai în serios. A bătut cam multe pitoane, s-a „câcâit” cam mulți ani cu Albastra. Dar n-a avut nici un accident. Iar „scări de pitoane” sunt și în multe alte trasee, pitonate de alți alpiniști, nu de Cristea. Pe acelea nu le bârfește nimeni! 

N-a avut nici un accident... 
Aici, Mititeanu cam ia pe neverificate cele spuse de Cristea. Ori nu a citit spusele lui II Dunăreanu, în aceeași carte („Ani de drumeție” în care EC vine cu pretenția de mai sus. A avut un accident, la Marele Grohotiș.

Nici „sistemul sovietic” în alpinismul nostru, nu l-a introdus Cristea, cum se spune uneori, fără dovezi.”

Mititeanu să meargă aici, cu reproșurile, la cei care spun uneori. Deocamdată era vorba de reproșurile lui N. Baticu.

„Niculae Baticu a fost un mare talent, un cățărător excepțional, o felină pe stâncă. Un om dedicat trup și suflet alpinismului. A fost curajos, căci își știa valoarea, talentul. E fantastic să intri în 1935 în Peretele Gălbinele cu doar 7 (șapte!) pitoane și să ieși pe sus, să devii autorul primului traseu de perete din Romania: FURCILE! ”

Cu regret, am a spune că nu a fost neapărat fantastic. Ci un șase-șase al sorții. Putea să nu iasă treaba.
A fost și ceva iresponsabilitate. Destulă. Altminteri umană. Ori numai montană.
Putea să-i iasă lui Comănescu, în aceeași vară. Dar a dat zar mai mic. Iar în iarnma următoare a dat un minus șase-șase.
Departe de mine de a sta chitit să distrug merite, aici. Dar sînt amănunte de luat în seamă. Iar noi pornind a clădi zei, căci e tare plăcut, pentru omul normal, la umbra lor...

„Alpinismul a fost viața lui. Asa cum am scris in revista „Muntii Carpați” nr.18, cred că gândul la pereții Bucegilor, l-a tinut în viață în închisori, așa cum pe alții (Țuțea, Paleologu), i-a ținut religia.”

Cred că alpinismul l-a ținut în viață...
Dincolo de acel cred... Cu oameni precum Mititeanu, la așa vorbe mari, trebuie să te uiți cum vor să dea gata publicul - căci de-aia sînt mari. Nu sînt mari pe burta goală. Înc el mai bun caz sînt o proiceție, cum s-ar fi descurcat el, Mititeanu,în iluzoria pușcărie comunistă.

(la vreo vorbă a subsemnatului, trebuie să privești nu pe cine vor să dea gata, ci neamul de de fiere pe care vor să descarce - cred că e un exercițiu intelectual interesant, a explora acolo...).

„După primul infarct, putea fi văzut deseori, mai ales în week-end-uri, stând pe o buturugă, mai sus de Caminul Alpin, pentru a se ține la curent cu „viața alpină”. Pe acolo, mi-a povestit că a donat Bibliotecii Academiei, cele mai valoroase cărți de alpinism și colecția revistei „Buletinul CAR”, pentru a nu se risipi dupa moartea sa. Mi-a spus că, la 2-3 săptămâni de la moartea dr.-lui Steopoe, fost redactor-șef al Buletinului CAR, s-a dus la urmași sa cumpere colecția acestei valoroase reviste, ca să rămână în arhiva CAR. Era deja vândută prin Anticariat. A făcut muncă de detectiv și nu s-a lăsat până n-a aflat cumparatorul: o valoroasă alpinistă a anilor 75-85. A vrut să le recumpere, dar ea n-a acceptat să renunțe la ele. Era trist că generațiile viitoare nu vor avea de unde să cunoasca istoria alpinismului românesc din perioada interbelică. Poate atunci i-a venit ideea cărții: „Pe Crestele Carpaților”. Da. A fost un generos, s-a gândit la viitoarele generații de alpiniști. A reanimat în ’90, Clubul Alpin Român, care, din pacate nu a devenit iarăși ce a fost în perioada interbelică. A luptat ca un leu pentru retrocedarea Căminului Alpin către CAR, proprietarul de drept.”

„Era trist că generațiile viitoare nu vor avea de unde să cunoasca istoria alpinismului românesc din perioada interbelică.” Iar vorbe mari... Generațiile viitoare, in integrum-ul acelui articol hotărît, au și alte treburi, nu de a cunoaște istoria. Iar scriere a istoriei nu e legată neapărat că o colecție a Buletinului... a ajuns la Liliana Becea, care nu ar fi vrut să le mai cedeze apoi (presupunînd că e așa, pare că le-a ținut strict la piesă de mobilier,, nu am văzut vreo considerație scrisă la adresa ei, din parte-i).

„A fost un generos, s-a gîndit la viitoarele generațiii....”. Eternele vorbe mari, patent altminteri al speciei umane. Cînd a ținut să dea acele reviste mai departe, pur și simplu a încercat să scoată din uitarea viitoare, pe care o bănuia, legat de tinerețea sa (și a amicilor), de idealurile care i-au animat-o. Cam acela era dedesubtul.
Nu e frumos ce spun, iar totodată certamente careva se va uita și la mobilurile mele, de a scrie acestea. Însă risc.

„Nu mi-am dat seama cât iubea munții, căci Baticu vorbea doar de de Bucegi, de pereţi, fisuri, surplombe. Cam asta era subiectul principal și în închisoare, cu Sorin Tulea si cu pare-mi-se frații Conteș, sau doar unul dintre ei. Asta o știu de la un fost camarad de celulă cu ei, mai târziu elev al meu în Cheile Turzii: Petre Stanciu ( vezi in cap.14- la „„In Memoriam” și „Fascinația verticalelor” în cap. 11). Daca n-ar fi făcut atâta pușcărie, ar fi avut realizări exceptionale. Dar nu din cauza lui Cristea a făcut pușcarie, cum afirma; a fost legionar, se mândrea cu asta, se știa asta.”

Eu unul, și fără să pretind că-i știu și ideile emise în lipsa mea, nu l-am auzit dînd vina pe cineva pentru pușcăria făcută. Nu ar fi fost genul timpului său de om, al celui care nu ar fi fost ce-a fost la senectute, dacă ar fi stat în exces să se uite înapoi.
Nu am idee nici să fi discutat cu Tulea în pușcărie, ori cu „frații Conteș”. 

„[...]  Dar, poate că închisoarea l-a salvat de răzbunarea rușilor, spuneau unii. Să ne amintim că pe marele comic Constantin Tanase, l-a calcat o mașină, la câteva zile după ce generalul Susaikov a ascultat la teatru, celebrul cuplet: „Era rău cu der-die-das , da’i mai rău cu davai ceas. Davai ceas, davai moşie, haraşo tovărăşie”. Si generalul Avramescu, prea viteaz pe frontul de est, a dispărut de pe frontul de vest, chemat de ruși, unde, zic ei, n-a ajuns!

Mai sus sînt, totuși, povești. Unele de făcut bine la inima omului simplu. Care ține să uite că, trei ani și jumătate, armatele noastre au luat destule, din Rusia...
Să vezi ce românească știa Susaikov cît să priceapă cupletele lui Tănase... Asta presupunînd că ultimul era suficient de iresponsabil pentru executa cupletul cu pricina, zărind în sală strălucirea epoleților acelui general sovietic...

(va urma)