„Nu pot afirma că dețin adevărul, că sunt 100% obiectiv. Dar, toata viața am încercat să fiu astfel. Eram și sunt considerat ca om corect, imparțial, de către cei care mă cunosc. Scuzați-mi aici lipsa de modestie (am fost de fapt de multe ori certat ca-s prea modest și altruist!). Am și avut necazuri: în dispute între doi, mai ales la promovarea în grad a unor cadre didactice universitare, îmi făceam doi dușmani în loc de unul, prin obiectivitatea mea. ”
Dincolo de invidia iscată, pe caracterul domnului afirmînd cele de mai sus, m-am întrebat de ce nu am susținut vreodată, că prin viață mă călăuzește corectitudinea.
Altminteri, mama ne repeta: „Să fii [curat și] corect, astea sînt cele mai importante lucruri în viață”
Cred că pe de o parte mi le-am simțit bine înrădăcinate în mine, iar prin urmare nu au avut nevoie de confirmări exterioare.
În același timp, mai ales odată cu trecerea anilor, nu am mai pariat că alde corectitudinea, dorința de adevăr reprezintă o calitate, cît o slăbiciune.
Ești corect, pentru că nu ai (alt) zid de apărare, împotriva valului de agresivitate pe care îl aduce îndeobște incorectitudinea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu