Dinu Mititeanu, despre „Adversitatea N. Baticu - E. Cristea” (II)

(urmare de aici)

„Cristea nu l-a vorbit de rău pe Baticu. Când i se mai relata ce a spus Baticu despre el, zicea „Omul a suferit mult; e convins că a facut pușcarie turnat de mine și nimeni nu-l poate convinge ca nu e așa”.Nu s-a apărat de acuze. După ce a murit, a fost atacat și mai vehement, nu se mai putea apăra. Nu Cristea. ci altul, dintre „șefii” alpinismului (stiu cine!) a spus că „puscariașul, legionarul Baticu n-are ce căuta ca instructor al tinerei generații”.

Părerile sînt împărțite, legat de cum îl vorbea Cristea pe Baticu... Mai există părerea - tipărită - sosită pe filiera suporterilor lui Cristea: „«Ce să fac măi copii, aşa este Baticu: individualist, ranchiunos, invidios pe suc­ce­­sele altora, altfel e un om capabil şi bun alpinist, dar numai pen­tru el, fiindcă rar accepta un coe­chipier”. Iar totodată informația, via Baticu, despre telefonul  anonim primit la Radio, în ajunul unui interviu al instituției cu Baticu: „Cartea [lui NB, ce urma să fie prezentată] a fost arsă, iar autorul arestat!!”
Ultima idee stă mai prost cu dovezile, însă Cristea își dovedise valențele în ale denunțului și în scris, cu privire la traseul Fisura Artei, și la autorul acesteia, adversarul său Alex. Floricioiu... („Hăghimașul și Lacul Roșu”, 1965).

„După ce a murit, a fost atacat și mai vehement, nu se mai putea apăra.”
Nu cred că Baticu a avut vreo schimbare a vehemenței lui, în funcție de dispariția lui Cristea. Formula cu „...nu se mai putea apăra” este din principiu vehiculată de fanii celui mort, cărora atacurile le strică apele sufletești.

”Multi alpinisti, speologi, care aveau diapozitive frumoase, erau rugați să facă proiecții publice. În Cluj au fost Marcian Bleahu, Cristian Lascu, Ionel Coman, Ovidiu Bojor și mulți altii, uneori pe banii lor sau în „zi fără salariu”, cum am făcut și eu mai apoi, de multe ori. Totț erau lăudați pentru asta, apreciati pentru generozitate. Numai Cristea era denigrat de cei din „tabăra anti- Cristea” ca „umbla cu proiectorul și diapozitivele din oraș în oraș ca să-și facă reclamă”.”

Fiecare și-a avut denigratorii săi, mai mici sau mai mari, pentru că așa e firea umană. Iar totodată pot paria că și aceia denigrau prin jur - fie și mai puțin decît invidioșii pe locul social atins de dumnealor.
În ce privește vehemența lui N. Baticu (între altele, „umbla cu proiectorul și diapozitivele din oraș în oraș ca să-și facă reclamă”), ea merită o explorare separată, din partea mea - într-un al treilea episod al cercetării de față.

„Dar și Baticu umbla la unele alpiniade, nu cu proiectorul, ci ne aducea filme de alpinism de la bibliotecile ambasadelor. Era, firesc, „steaua serii”. Îmi amintesc cu câtă pasiune ne-a vorbit despre cățărarea liberă și despre Paul Preuss, la o alpiniadă de la Vadul Crisului. Asta nu era „campanie de vedetism”, ca la Cristea? Si nu pierdea nici un prilej de a-l denigra pe Cristea. Unii spuneau văzându-l: „a venit Baticu să mai dărâme câteva cărămizi din soclul statuii lui Cristea”..”

Nu știu de ce, însă ideea denigrării nu rezonează prea mult cu atitudinea lui Baticu de atunci. A denigra presupune totuși alt facies, alt ton decît cele cu care opera Baticu. Mai degrabă, el ieșea din rînd. Prin faptul că era critic, dar și pentru că îi lipsea atitudinea de bîrfă a insului de rînd, social. Era un om pe care nu-l traversa vreo undă de teamă, cînd făcea (domol) vreo afirmație.

„Pacat! Fiecare a fost Mare în felul său. Amândoi au loc, și vor rămâne în istoria alpinismului românesc. Puteau fi și mai mari, dacă nu ar fi fost și… mici. Dar și alpiniștii sunt oameni și nici un om nu e perfect, cum spunea și Terray. Doar ca, despre defectele oamenilor obisnuiți nu se scrie, nu se vorbește, ci doar despre cei „care ies din front”. Eu le stimez opera, memoria, ceea ce au avut și dat bun din ei, amândoi. Corect ar fi ca totț cei care iubesc Muntele, să facă la fel, căci și Baticu și Cristea, fiecare puțin altfel, au iubit Muntele, Stânca, ne-au iubit pe noi cei care iubim muntele. Sigur îl iubim și datorită lor!”

„Puteau fi și mai mari, dacă nu ar fi fost și… mici. ”
E o caracteristică Mititeanu, ca vehement să se afle doar la adresa lui Baticu, nu și a lui Cristea - deși el însuși îi pune pe o poziție egală, în ale mare-mic. La relele lui Cristea nu se prea apleacă, cu atît mai puțin nu le aplică tratamentul din cazul Baticu. Iar de aici se poate explora, de ce procedează precum o face ( e de făcut asta în anunțatul episod trei).

*Notă ulterioară: „Amintirile unui alpinist” a fost tiparită în 1981 la editura Sport-Turism. „Amintirile unui aviator”, au apărut în 2012, când în „colecţia verde” a editurii „România pitorească” s-a retipărit cartea din 1981, după manuscris, având titlul modificat în: „Amintirile unui alpinist şi aviator”. Manuscris în care, deşi redactorii de carte se aşteptau, nu au fost găsite pasaje ce nu le-ar fi acceptat cenzura în ediţia din 1981! Posibilă dovadă de autocenzură, de teama unor percheziţii…

„Nu au fost găsite pasaje ce nu le-ar fi acceptat cenzura în ediţia din 1981”.
Formularea este destul de ambiguă. Există pasaje, în acel manuscris (l-am consultat și extras unele pasaje, prin 1987) care nu au apărut în carte și nu cred că Baticu s-a înghesuit să le scoată. De pildă codeala secunzilor din Furci, de a-l ajuta la pasajul de deasupra Balconului. Dacă s-a autocenzurat, Baticu a făcut-o pînă la dactilografierea acelui manuscris.

(va urma)