Atitudini

Lucrez la materialul despre Alexandru Beldie.
Ca ins cu Superego activ, îmi reproșez că sînt dur ori acru cu persoanele pomenite acolo...

De pildă, cînd pomenesc că Leova Stolear va fi fost curtat (în sensul invitațiilor de a merge împreună pe munte, nu de altele, erotice...), în vara anului 1935, pentru că poseda o coardă de cățărare cum nu aveau alții. Și nu neapărat pentru că mai fusese prin Alpi, dacă de-ar fi căpătat o pricepere de excepție pe acolo, ar fi fost cap de coardă, în turele din Bucegi.

La o adică însă, nici alții nu sînt însă mai breji...
Beldie scrie de pildă despre ajutoarele financiare obținute pentru cabana Caraiman (a Clubului Carpatin Român), prin 1936:

„Cu zgîrcita finanţare din partea Oficiului Naţional de Turism, finanţare obţinută cu greu, doar după «captarea» directorului, printr-o masă la restaurantul «Modern», oferită acestuia de asociaţie (în realitate plătită din buzunarele noastre nevoiaşe). Cu acel prilej i-am pus în faţă, spre aprobare, cererea de subvenţie...”

ONT, și acel director (Sergiu Dimitriu, pe nume), vor fi avut atunci de mulțumit și mulți alți solicitatori. În consecință, trebuiau să împartă banii instituției la multe guri flămînde, întru subvenții.

În același timp, nu cred că Dimitriu, politician liberal de frunte (altfel nu ar fi primit acel post), stătea în baza mesei oferite de niște studenți...

Beldie este pornit pe Dimitriu și în privința atribuirii numelui acestuia, cabanei:

„Ce, a dat de la el?!”

Foarte probabil iritarea lui, cu repetiție, ascundea o proiecție, față de propriul tată...

Totodată, mi-e greu să fac abstracție, din atmosfera acelor ani, de atitudinea lui Nae Dimitriu față de reușita lui Nicu Comănescu, de a urca vîrful Picătura (relatată de același Beldie):

„Nae era în dușmănie cu Comănescu. Îl anima o ambiție nemăsurată. A motivat focul de jnepeni de pe Picătura prin faptul că îi era frig.”

[a dat foc celor două crengi lăsate de Comănescu în formă de cruce, pe Picătura]
Anterior: „«Ai vorbit cu Comănescu, Sandule? A făcut Picătura?»” «Am vorbit. Zice că e ecsepsional [așa pronunța respectivul, un pic peltic, cuvîntul „excepțional”, n. MO] „Ce ecsepsional?! Hai să vedem și noi, ce e așa ecsepsional acolo!...”
Dragostea de munte ar fi trebuit să ne unească. Dar nu aveam ce face, ne era viața prea ușoară...”

PS

Despre Dimitriu, pe internet:
„Sergiu Dimitriu

”Nascut la Galati, isi sustine doctoratul in drept la Paris, dupa care revine in tara si (in 1923) si practica avocatura, calitate in care se ocupa de organizarea vizitelor diferitelor personalitati politice românesti in Basarabia. In 1927, a fost deputat liberal si devine un apropiat al lui Nicolae Titulescu. In timpul celui de-al doilea razboi mondial face parte din justitia militara. In timpul guvernarii Petru Groza, dupa razboi, este numit ambasadorul României in Argentina (noiembrie 1946). in 1947, o data cu interzicerea altor partide decit cel comunist in România, isi prezinta demisia. Traieste in exil in America de Sud, iar din 1955 la Paris.”

Foarte probabil cu ocazia instaurării regimului personal al lui Carol II, postul său de la ONT este preluat de Vintilă Paraschivescu.

Descrierea cărții, de către editor (Institutul European), respectiv autor:

„Sub acest titlu apar amintirile unui politician roman din esalonul secund al Romaniei interbelice. Este consemnata o experienta de o viata, in fraze succinte, aproape cinematice, dar marcind esentialul: tinar avocat imediat dupa faurirea Romaniei Mari, prefect liberal de Tighina, deputat de Ismail, secretar in ministerele de interne (sub liberali), in fine, ambasador in Argentina in 1947, an in care comunistii ii vor retrage cetatenia, obligindu-l la viata de exil. Marturiile sale despre oameni si evenimente beneficiaza uneori de scurte aprecieri personale ce arunca lumini noi asupra unor date clasate de istorie. Vibratia patriotica, in general discreta, confera un farmec in plus paginilor cartii.
„<Omul, dupa Faulkner, este adunarea trecutului sau si acest trecut, singur, este realitatea care conditioneaza viata noastra. Memoria sta la baza scrisului de fata, in exilul in care ma aflu. Orice actiune insa cere o anumita parte de uitare, dupa cum orice organism are nevoie nu numai de lumina, dar si de obscuritate. Cine ar avea, fara incetare, memoria plina cu trecutul, s-ar pierde in aceasta mare a amintirilor.>“ - Sergiu Dimitriu¬