Ca de obicei, la această dată a anului, Andrei Badea aniversează stabilirea traseului Furcile (1935):
La 20 octombrie 1935, odată cu parcurgerea traseului Furcile din peretele Gălbinele, în munții Bucegi, s-a urcat primul perete stâncos din Carpații românești.
Cap de coardă a fost Niculae Baticu, un tânăr cățărător talentat din cadrul Clubului Alpin Român, iar secunzii Ion Trandafir și Dan Popescu. Cu doar o săptâmână în urmă, cei trei, alături de Sorin Tulea, parcurseseră în premieră Fisura Gălbinele.
Primul care a intenționat urcarea peretelui Gălbinele a fost Nicu Comănescu, linia încercată fiind astăzi parte a traseului Cele Trei Surplombe. Baticu, privind peretele de pe creștetul Colțului Gălbinele, într-unul drumurile sale prin Bucegi, și-a imaginat urcarea venind dinspre Hornul Coamei, pe un brâu de piatră care oferă un acces direct spre linia evidentă a traseului Furcile. Inițiativa de intra în perete i-a aparținut însă lui Trandafir, care a “aranjat” relația cu Comănescu, cel care, conform înțelegerii cu Nae Dimitriu, deținea monopol pe tentativele în peretele Gălbinele. Conștiincios, Baticu își procură pantofi de plajă cu talpă de sfoară, conștient fiind că nu putea urca în ciorapi, precum la premiera anterioară. Mai mult, Trandafir cumpără două frânghii de căruțași de câte 25m fiecare, admițând că la acea vreme nu aveau habar de cât trebuie să reziste o frânghie la cădere…
"Noi mergem să urcăm, nu să cădem…"
Dimineața zilei de 20 octombrie le surâde și, pe lângă vremea frumoasă, muntele le oferă un piton pierdut de echipa Comănescu, care se alătură celor șase păstrate de la premiera anterioară. Astfel înarmați cu o asemenea “avere”, Baticu urmează linia imaginată și urcă rapid Hornul Coamei, având senzația eronată că nu a atins firul; această eroare a ajuns și în imaginea publicată în Buletinul Alpin la articolul dedicat premierei. În continuare, cei trei urcă peretele, dificultățile întâmpinate fiind mai ales de ordin logistic. Ultima lungime este finalizată pe întuneric, prin tracțiunea lui Popescu. La coborâre, Trandafir preia conducerea grupului, fiind singurul care știa drumul pe creastă spre Brâul Mare al Coștilei.
Traseul Furcile a fost un punct de cotitură în cățărarea pe stâncă din România, fiind primul traseu de perete realizat, până atunci abordându-se numai văi de abrupt, hornuri și creste. Realizarea este cu atât mai remarcabilă cu cât premiera a fost realizată la vedere, dintr-o singură intrare, cu doar șapte pitoane și patru carabiniere!
Au existat și voci contrarii – "Ce ați urcat voi e doar jumătate de perete!". Un lucru e cert, însă, noua generație de cățărători își dovedise valoarea, iar restul e... #istoriamuntelui.”
Am găsit necesare acolo cîteva idei:
”<Inițiativa de a intra în perete i-a aparținut însă lui Trandafir, care a “aranjat” relația cu Comănescu, cel care, conform înțelegerii cu Nae Dimitriu, deținea monopol pe tentativele în peretele Gălbinele.>
Nu cred că Trandafir aranjase ceva cu Nicu, expresia lui fiind "Vorbesc eu cu Comănescu", adică privind un eventual aranjament în viitor.
Personal cred că a fost o vorbă spusă în vînt, strict ca să diminueze reticențele unui mai temător de oameni, ca Baticu.
În context, Trandafir era totuși prea nou în club, ca să facă asemenea aranjamente. Care nici nu erau posibile, căci nu îl văd pe Comănescu să înghită in vreun fel vestea că altul a încercat (eventual chiar urcat) peretele lui.
Și înțelegerea privind repartizarea acelor pereți trebuie tratată cu prudență. Probabil în iarna 1934 35 Comănescu a spus la Club că ar vrea să încerce peretele Gălbenelelor, ceea ce a presupus, potrivit valorilor timpului, că nu va mai încerca și altcineva.
Ca să nu pară mai prejos, Dimitriu va fi solicitat ca o încercare în viitor în peretele Văii Albe să îi fie acordată lui. Nu era însă nici pe departe pregătit pentru așa ceva, căci abia peste doi-trei ani va explora primele drumuri de apropiere, în vreme ce peretele propriu zis va fi asaltat de alții, în 1939-40...”
PS
Am încheiat bucata de mai sus cu: „M am întins un pic la vorbă, mai sus, dar sper că rămân din pelteaua mea vreo două trei idei viabile.”
E aici oratorie, dar și domolire, pe această cale, a dlui SuperEgo, din interioru-mi.
Pînă să mă plîng de înaintașul care mi-a plantat așa ceva (dar a făcut și multe lucruri bune pentru mine), cred că e mai bine așa, decît să fi interiorizat deja acele interdicții. Să fi devenit ale mele / din mine.
PS2
Îmi plac dedesubturile încheierii lui Andrei:
„Au existat și voci contrarii – <Ce ați urcat voi e doar jumătate de perete!>. Un lucru e cert, însă, noua generație de cățărători își dovedise valoarea, iar restul e... #istoriamuntelui.”
Sînt un pic speriat de bombe, văd peste tot agresivitate, respectiv șmecherie.
Am avut cu el acum vreo două zile un mic clinci, mai exact l-am descoperit mai naționalist decît mă așteptasem.
Mai exact, notasem legat de vf. Grecului (Bucegi), unde am fost deunăzi cu Cosmin T.:
„Dacă am înțeles bine, acolo e un monument al Unirii... Placa lămuritoare de la baza crucii e spartă, dar se poate citi fragmentar că e în memoria celor care s-au jertfit...
În răutatea-mi, socotesc totuși că în luptele cu pricina, de acolo, am cam luat bătaie. Firește că ăsta nu e un amănunt, de amintit pe așa monumente...”
Andrei BadeaMonumentul, recent, are legătură cu campania de pe Valea Prahovei din toamna lui 1916. Atât pe vârful Grecului (unde este amplasat monumentul din imagine), cât și pe Clăbucetul Taurului (cel de peste vale, unde se află o cruce similară) sunt vizibile binișor fostele tranșee. E greu de spus cum s-au desfășurat batăliile punctuale de-a lungul celor 2-3 săptămâni de lupte, însă, în final, Puterile Centrale nu au putut avansa spre București pe aici.Au făcut-o prin Valea Jiului.
Pe care l-am regăsit în notațiile Wikipedia despre luptele din amintita zonă. Se puncta acolo că trupele germane erau mai bine dotate material (iar implicit de aceea a trebuit să ne retragem). Așa era, dar nu ne-a pus nimeni să ne luăm în bețe cu careva mai tare ca noi.
E un gen de subiectivism cu care eu, cel trăit în afara grupului, nu mă împac. Probabil că, demult, maturii îmi dădeau peste nas, în baza poziției lor potente, la așa gen de discuție (fie șia flăndu-mă Gică Contra pe acolo...). Hm..., parcă văd (cu ceața de rigoare, proprie rememorării) scena.
Eram altminteri frăgezit de lucrul la capitolul Beldie, unde lume zice-se cu scaun la cap e la fel de subiectivă. De doritoare să mintă, în folosul propriu. Iar în paralel să afirme că ce băieți de treabă la pătrat ori cub, sînt ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu