Pe cînd dau a comenta cele din postarea lui Ștefan...
... mă vîntură scurt auto-acuza că mă aflu un incorigibil Gică Contra. Și căruia, prin definiție, îi place a fi în răspăr, cu ceilalți oameni.
Dar.
Cred că mi se trage și de la plăcerea de-a explora felii noi realitate, în care oamenii normali nu prea își bagă nasul. Asta, pentru că dumnealor au activitate socială, iar pe acea Scenă, urmezi direcții din categoria numitorului-comun. Adică ceva care să poate fi perceput-înțeles și de ceilalți. Pe care poate îi duce capul mai greu, iar totodată sînt mulțumiți de cocoon-ul lor, neinteresați de cercetări asupra lumii.
Și urmînd așa direcție (a numitorului-comun), îți reprimi curiozitățile în exces, căci ele te-ar încurca în funcționarea-ți diurnă.
LA CHESTIUNE...
Oare de ce mă revoltam în junețe de gunoaiele găsite pe munte (ba le și adunam, pe cît puteam), iar ulterior, pînă spre matusalemica-mi vîrstă de azi, mi-a trecut?
Foarte posibil, mi-am găsit alte căi, pentru a obține considerația semenilor, și nu acea de tip „Vedeți cum dau eu ascultare îndemnului (social), cum că să păstrăm lumea curată?”
Posibil ca la mijloc să mai fie, în cazul tinerilor, o (încă) neadaptare la ideea de murdărire, inclusiv a ființei proprii, pe care o dorim nufăr / neafectată în funcționarea lipsită de „gunoaie”/disconfort adus, de viață.
În contextul acelor gunoaie, unele îmi erau dragi și demult, de pildă vreun segment de scară metalică (picată de la Crucea Caraiman), ori lanțuri cu traiectorie idem, sau dulii de becuri, cele atîrnate la origine de brațele acelui monument, pentru a fi vizibil de departe.
Nu spun că am fost încîntat descoperind, pe la 2020, noua-serie-de-deșeuri, provenind de la Cruce (mai exact de la reparația ei), dar cu timpul, observînd că Totul-curge (la vale), dus de zăpezi, mi-a devenit simpatic frigiderul ajuns în așa-numitele Hornuri (ale Văii Seci din Caraiman)... Cu al lui buton de reglat temperatura (firește că nefuncțional).
Pe felie, caut a-mi imagina scena în care doi-trei onor melitari s-au ostenit cu el pînă în buza prăpastiei, încredințîndu-l de acolo gravitației... Iar finalmente ștergîndu-și sudoarea de pe frunte, și îndreptîndu-se către spațiul din interiorul soclului Crucii...
Aici ar mai fi de spus că obectul nu a fost aruncat din zona platformei (betonate, a) monumentului, ci l-au dus pe coama înierbată care se face către SE. Altminteri nu ar fi ajuns în Hornuri, ci pe fața intermediară, dintre acestea și Valea Spălăturii.
O traiectorie asemănătoare a urmat cîndva (să fie patru decenii?) o pereche umană, pare-se sinucisă din dragoste... Umblînd pe acolo după o vreme, am dat de resturi infinit mai nașpa decît frigiderul ori niscaiva saci de rafie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu