Refulatele

Stau de vorbă cu partenera (absolventă de Psihologie, chit că nu a profesat), despre faptul că îmi amintesc cu oarece plăcere, de tatăl meu.

La care ea a zîmbit (semn că mă cunoaște bine, chit că nu stă toată ziua cu ochii pe subsemnatul)...: „Înseamnă că ai refulat adînc...”

Și foarte posibil are dreptate. Căci de unde atîta agresivitate, furie (în hainele mamei însă, mai exact la criticismului ei)?

Refulat / ducînd măgarul ce nu știe ce duce sau ba, mi-a trecut timpul furiilor conștiente pe părinți. Indiscutabil voi avea răni serioase de pe interacțiunilor cu ei din copilărie,  dar de fapt au fost cu viața, cu duritatea ei (cu faptul că și genitorii mei erau oameni sub cerul cenușiu).

Toate acestea mi-au venit în minte cînd citeam - pe blogul lui Dinu Mititeanu -  despre încrîncenarea lui nea Baticu, pe cineva sau ceva.

(altminteri, nu am numit ca mai sus, acea dispoziție justițiară a lui NB).

.

M-am gîndit apoi dacă nu vor fi stat lucrurile și la înaintașul meu, precum la mine (și al meu tată).

Foarte posibil da, dacă nu chiar mai rău -  în sensul că nu va fi putut umbla creanga în copilărie, nesupravegheat (am în vedere perioada de după moartea mamei, la cei șapte ani ai săi, în 1916).

Dacă stau să mă gîndesc, tații noștri au avut ceva în comun, și anume dorința de a-i ajuta susținut, la magazinul ce aveau...)

PS
Oare, peste decenii (iar eu aflîndu-mă pe ' cea lume), voi sta ofticat că mă disecă vreun viu precum mai sus, ori voi fi deranjat că nu mai gîndește nimeni la mine?

UPDATE

Diferențe.
Eu nu am ținut să mă alătur/simpatizez cu vreo ideologie extremistă.

Citeam cîndva că asemenea adepți sînt căutarea unui tată arhetipal...

(hm... eu sînt în căutarea unei mame arhetipale...).

Eu am mai pomenit de tata (cît și de mamă, de pildă azi, în contextul ideii de corectitudine), nea Baticu nu îl pomenește...

La o adică, destui montaniarzi nu-și pomenesc părinții. De pildă Ion Coman (la antipod, Cristea inventează unul...). Kargel e în relații ceva mai destinse, cu el (nu știu doar de unde naiba a moștenit non-combatul, printre oameni...).

Parcă nici V. Nicolaescu nu insistă în direcția tatălui -  la o adică asta nu ar trebui să mire, de la Freud și-al său complex Oedip, încoace.

Ce e drept, unii nu își scriu deloc memoriile. Iar părinții, moștenirea lor e posibil să aibă ceva legătură, cu asta...