MUNTE, ISTORIE. Discuții cîndva, cu înaintașul montaniard Constantin Conteș (1910-1996)

Am revăzut zilele acestea, în parte întîmplător, transcrierea discuțiilor pe care le-am avut acum mulți ani cu înaintașul montaniard Constantin Conteș (1910-1996). Ciugulisem ulterior una-alta pentru o carte, dar întrucît cadrul aceleia nu putea cuprinde - mi s-a părut mie atunci - și alte informații, ele au șezut cuminți, cu simbolic praf pe ele.

Imaginile de mai sus sînt realizate de Sorin Tulea (1915-2005) și le dețin prin bunăvoința lui Cristi Cuțurescu.

Fotografie obținută prin bunăvoința lui Octavian Marusca.

Foto: Florin Popescu

„Am început să urc pe munte pe la 17 ani [ar fi 1927]. Primul drum l-am făcut pe Schiel, doritor să ajung la hramul mînăstirii Peștera. A fost cu noi un coleg de la școala industrială, Tully (italian) pe nume, care a impus un asemenea ritm, că am ajuns storși la canton, gata-gata să lăsăm baltă tot. Am mers totuși pînă la urmă la Peștera. Pînă atunci fusesem doar pe la poale.

Majoritatea drumurilor din acea perioadă îmi erau spre Peștera.

Peste un an, cu alți doi prieteni, am plecat după floarea reginei, cum am văzut că făceau alții mai mari. Am nimerit pe Seaca dintre Clăi. Alpenstockul nostru s-a dovedit inutil după o săritoare, așa că l-am abandonat. De urcat am urcat noi cum am urcat, însă din Șaua Clăii lucrurile s-au complicat. Pe unde să coborîm? Pe unde venisem nu ne venea să coborîm, iar totodată nicunul dintre noi nu cunoștea zo­na unde ajunsesem. Ne-am angajat pe Valea Comorilor, în co­bo­rîre, care ni s-a părut și mai grea. Ghetele ni s-au rupt, dar am reu­șit să ajun­gem teferi jos.

Prea curînd nu m-am lămurit cum e cu văile. Încet-încet am început să capăt experiență. Prietenul Dan Năstăsescu, care cunoștea fa­mi­lia Pascu din Sinaia, discutase cu Filică Pascu despre ascen­siu­ni­le acestuia din Valea Seacă a Caraimanului. Ne-am propus s-o ur­căm și noi. Ni s-a alăturat Ștefan Fontanella. Eu m-am descurcat mai bine, la unele săritori ajutîndu-i pe ceilalți cu o curea[1]. Asta s-a întîmplat în 1932-33. Apoi am urcat și alte văi.

Titi Toboc era bucureștean și locuia vara la Bușteni, fiind prieten cu un văr de-al meu. El mi-a propus să urcăm Spălătura Văii Seci (avan­sa­sem ceva, de acum veneau oameni să îi conduc pe munte). Am urcat direct peste ruptura de pantă, împreună cu Toboc și Fon­tanella. Aveam cu noi o frînghie de rufe de 12 metri.[2] Concomitent, în Seacă urcau Toma Boerescu și Sică Datculescu. Ultimul, gură ma­re, ne striga: „Băăă, ce căutați pe acolo, că miroase a mort!?. Ne-am văzut de treabă. O surplombă a fost cel mai dificil punct, tre­cut prin piramidă. Azi o cotez la gradul IV.

Peste o săptămînă am revenit în Valea Seacă, urcînd în marele V, pe drumul pe unde îl văzusem pe Comănescu cînd mergeam să ur­căm Spălătura[3]. Am urcat și Colțul Strungii, de unde am văzut pe ve­cina Picătură doi inși care băteau pitoane de rapel[4]. Erau Baticu și Trandafir. I-am așteptat pe vîrful Strungii, să ne ajungă din urmă. La fisura Feței Înalte ordinea a fost Conteș, Trandafir, Baticu, Fon­tanella. La Fața Hornurilor s-a angajat cap Baticu. Cît suiau ceilalți, Trandafir dispare prin niște hornuri. Baticu m-a îndemnat să mă ală­tur lui Ion. L-am auzit pe Trandafir: „Ce tunel...”. Dornici să ve­dem des­pre ce e vorba, am mers cu toții după Ion. Atunci a văzut Nae pentru prima dată tunelul...”[5]
De la Cruce, ne-am îndreptat spre Schiel, iar apoi, prin noapte, spre Bușteni.

Anul Nou 1936 l-am făcut canton, la Schiel. Acolo i-am întîlnit pe doc­torul Steopoe, pe Frim și pe Comănescu. Rămăseseră prieteni.
Nicu voise și el să urce Furcile, dar de jos, de la baza peretelui. In­trarea lui era comună cu cea aleasă de noi [peste un an] pentru Trei Surplombe, fiind marcată cu inscripția „CFR” și o săgeată (Co­mă­nes­cu trecuse la CFR, unde era inginer). Atunci, de Anul Nou, mi-a pro­pus Nicu să încercăm împreună. Ducea lipsă de coe­chi­pieri, din cîte aveam să aflu mai tîrziu.

La 15 martie același an, urcasem cu Toma pe Valea Cerbului,. Pînă la Omul. La 6 seara, cînd am ajuns în Bușteni, am auzit despre nenorocirea din Valea Coștilei. Am mers și eu la fața locului. Am revenit mari, cu Baticu. La locul accidentului, o echipă de vînători de munte căuta corpul lui Gh. Botez (l-a găsit). Peste o săptămînă am găsit și aparatul foto al lui I. Iliescu [alt decedat], pe care l-am trimis la București prin Titi Toboc.

De Paște 1936 eram cu Sică și cu Baticu la Peștera (Toma era la schi, la «Cupa Bucegilor» [se pleca de la Omul, pe Valea Cerbu­lui]). Nu știu care a propus, eu sau Nae, să urcăm Creasta Coștilei.
Eu neavînd coardă, Sică s-a oferit să facă rost el de una. A apelat la Valof[6], care a adus de la el de la serviciu un odgon de 25 metri, teribil de greu. Abia îl duceam. Era din manilă.
După ascensiune, m-am înscris în Clubul Alpin, fiind primit direct în ca­tegoria membrilor activi.

Nae Dimitriu era sufletul alpinismului nostru. S-a dăruit cu pasiune alpinismului românesc și Clubului Alpin Român. Doctorul Steopoe, un om serios, urca de obicei secund. Îi plăcea muntele extraordinar. Beldie era interesat mai ales de botanică. Pe frații Țițeica îi cunoș­team de copil, ei locuind vara în Bușteni.

Am încercat Fisura Sudică a Mălinului pînă aproape de capătul ei. La zonă înclinată cu grohotiş, unde nu se putea bate nici un pi­ton, am ratat o pri­ză de iarbă şi am căzut. Mă filau Edy Aerkeder şi To­­ma Boerescu. Sub şoc, Edy a luat-o în sus; alcătuiam un fel de lift: eu coboram, el urca! Eu n-am avut nimic, dar Edy două săptă­mîni a fost vînăt pe piept!

În legătură cu traseul Fisurilor Centrale, mă trezesc cu o scri­soa­re de la domnișoara Titi Rossignon, care mă anunța marele eveni­ment[7]. Nu prea ne cunoșteam.”

Mai dotați ca alpiniști, la vremea aceea, erau Toma, Baticu, Conteș, Trandafir.
Pe Toma îl cunoscusem prin 1934-35, pe poteca Schiel, urcînd sîm­bătă seara spre Peștera. Am convenit să ne întîlnim în Bușteni, cînd s-o putea. Așa am devenit prieteni.

Nu știu de ce afirmă Baticu că aș fi discutat cu el despre Trei Sur­plombe, pe Valea Gălbenelelor. Eu vorbisem cu Toma despre acest drum. De asemenea, a doua zi [cînd au intrat în perete] nu a fost pe platou, ci pe Valea Gălbenelelor, ne unde ne-a strigat: „Stați, să vin și eu!”. I-a răspuns Toma: „Nu, că ăsta e traseul nostru!”. Martoră a fost Elena Haberman, aflată și ea pe vale.
Am urcat pînă sub prima surplombă, lucru contestat azi de Baticu. Pentru vremea aceea, era ceva.

Un lucru vreau să subliniez. Noi, fără școli, eram aproape de nive­lul străinilor. Iată, eram la Valbruna și după un scurt timp reușeam să-i înlocuim pe instructori, cînd mai luau aceștia o pauză.
Într-o zi am fost duși să vedem o ascensiune pe o fisură V+. Cap a fost, demonstrativ, ghidul Umberto. A urcat la tracțiune, cu coardă du­blă. M-am dus și eu după ei, nelegat, cățărîndu-mă doar de pi­toa­ne. «Bravo, romeni!», mi-au zis.

Note subsol 

[1] „Păi o curea are un metru și jumătate, iar o săritoare...” „Mă încastram dea­su­pra locurilor delicate, și de aici îi ajutam”.
[2] „Găseați regrupări acolo, din 12 în 12 metri?” „Da”.
[3] Asta ar însemna 25 august, respectiv 1 septembrie 1935.
[4] Foarte probabil, Baticu și Trandafir nu identificaseră pitoanele din buza vertica­lei, lăsate de echipa Comănescu cu o lună în urmă.
[5] Afirmațiile lui C. Conteș făcute mie vin de mai multe ori în contradicție cu ale lui N. Baticu. Personal, sînt înclinat să ofer mai multă încredere ziselor celui din urmă.
[6] „Unul din participanţi, Valoff, salariat la Fabrica de cabluri „Anglia" din Ploieşti, a venit cu un odgon gros de vreo treizeci de milimetri” (N. Baticu, Amintirile unui alpinist)
[7] Ion Șincan a pretins că a urcat la 3 septembrie 1939 Fisurile Centrale din Pere­tele Văii Albe, împreună cu Titi Rossigon și Virgil Georgescu. Vezi Niculae Ba­ticu, Amintiri..., cap. Un gest.