[OPINII] A scrie. Pe aici.

A scrie. Pe aici.

Intro
Creangă-gian spunînd, nu știu alții cum sînt, dar eu azi îmi pun problema utilității unor rînduri precum cele de mai jos.
Cu ce ar interesa ele pe alții, iar totodată aflîndu-mă conștient că urmez un imperativ al speciei. Acela de a produce precum spermatozoizii, mult, și urmînd să fie interesat de gesturile mele vreunul-doi ori deloc.

Totodată, e interesant mobilul pe care îl trezește aceeași specie/natură etc. în om, pentru a-l pune la așa treabă. În primul rînd îi pornește o angoasă, de care nu scapi decît pornind ce vrea ea.
Acțiunea cu pricina e traversată vag și de ideea că ceea ce faci e important, că toată lumea va cădea lată de facerea ta, iar totodată că producțiunea va rămîne etern în atenția lumii.
Lucrurile țin aici un pic de consumul alcoolului, adică te simți bine un timp, apoi te apucă îndoieli, că nu ai rezolvat lucrurile, că te zbați în van etc.

Firește, există și calea de mijloc, să fii conștient de ce ți se întîmplă. DE cum te manevrează specia, spre interesele ei.

Altminteri, bineînțeles că nu încape supărarea, că Ea este cum e...

Legat de a scrie.

Cum o face subsemnatul.

Mi-am nimerit azi un caiet din vremea cînd începusem „Sus la munte, la izvor”. Destul de infantil, pe drumul ce din nimicul priceperii (adică al ne-priceperii) căuta a scoate ceva, care să țină cît de cît de ideea unei cărți.
Nu mai țin minte exact cum au apărut progrese, foarte probabil în urma depășirii cărților existente prin biblioteca publică (plus a lui nea Baticu), prin consultul celor de la Academie, respectiv prin discuțiile cu  înaintașii care au răspuns invitației mele.

Cert este că la un moment dat, după ce se întronase o oarecare rigoare vizuală, urmare a apariției în perisaj a unei mașini de scris, m-a pișcat un virus care nu m-a lăsat de atunci din brațe. Creativitatea.
Firește, noțiunea se află și pretențioasă, și lipsită de modestie. Dar am simțit nevoia să depistez, și introduc, idei/unghiuri noi.

Dacă îmi aduc bine aminte, prima dată a fost cînd am opinat despre anul petrecut de Gruparea Alpină în cadrul ADMIR. Iar de atunci, și sperînd că nu am depășit vreo limită, am încercat să fac și altceva decît a reproduce ceea ce s-a mai scris pînă la mine.

În context, și de bine ce s-a scris zilele astea despre aniversarea traseului Furcile, dacă ar fi fost să produc un material despre eveniment (fie și la o cifră nu char rotundă), aș fi căutat un unghi inedit. Probabil ce schimbări au loc în cele vreo șase luni precedente, în protagoniștii acelei reușite.

E doar o idee, aflată inevitabil nu chiar aproape de un material serios, la care se ajunge cu inevitabilul efort aferent.

Această deosebire între stilul subsemnatului și al marii majorități a semenilor de Facebook ori chiar de site-uri montane am sesizat-o de ceva timp... Se înțelege că nu scrie nicăieri a fi o mare minune acea creativitate de care cotcodăceam ceva mai sus.

PS

Am pornit Sus la munte... pe principiul reproducerii ziselor celor pe care îi intervievam. În nepriceperea-mi editorială totală, mi s-a părut cel mai la îndemînă procedeu. Apoi, am trecut la persoana III, în clasic stil al unei publicații de istorie.

La 27 ani și jumătate am dat curs invitației lui nea Nae, de a fi un tînăr ce scrie cărți de istorie montană (cum reclamau cei de la editura epocii, Sport-turism, deranjați de solicitarea înaintașului de a purcede la un nou volum)

Dacă miros eu bine lucrurile, careva din acea editură s-a dus frumușel cu subiectul propus de nea Baticu (o istorie a turismului montan românesc în date) la un om din tabăra ce nu-i înghițea producțiile lui NB, și anume Ion Ionescu-Dunăreanu (care peste vreo trei ani se mărturisea buchisind exact la o istorie în date)...

PS2
Legat de u-ul în plus la numele meu de familie, am avut o vreme în care, barim în acte neoficiale, semnam astfel, cam topt pe atunci păstrînd ambele prenume (unul de buletin, altul de apel prin casă): Mircea Marian Ordeanu.

După o vreme, m-a mulțumit forma pe care o folosesc și azi.