[MUNTE, PERSONAL] Un drum incomplet pe Vîlcelul Țancurilor (Moraru, Bucegi), octombrie 1993

Foarte posibil există o descriere detaliată a drumului, dar e rătăcită printre alte hîrțoage personale. Au rămas doar niște aprecieri în jurnalul personal, cu hibe (de pildă sărit în sus, că secunzii se cîcîiau la rapeluri) pe care mi le-am identificat în cursul turei. Era epoca la care mă străduiam a face din mine un ins mai valoros, demers despre care azi nu știu cît succes a avut, întrucît dacă nu scap caii ca altădată (ori acum 5 ani), este datorită scăderii vitalității, și nu că s-ar mai dres fiara din mine...

Drumul ținea de un ciclu de ascensiuni în abruptul Bucegilor, sub egida Clubului Alpin Român. Și care mi-a prilejuit o deziluzie măricică, în sensul că, dacă la precedentul drum (Brîul lui Răducu, plecare la 9,30 din Bușteni din Bușteni) veniseră să se bucure de soare vreo 12 oameni, proiectata tură în Moraru - foarte probabil cu săritul din brîu în brîu, pînă între Ace - nu se ivi nimeni la 5 dimineața, în gara Bușteni.

Mai exact, nimeni din afara Clubului, căci au ținut să vină doi tineri din CAR, Ciprian Teodorescu  (cam 28 ani atunci) și Bogdan Pascal (22 ani).

Ne-a ars de urcat prin abrupt mai mult de o grămadă. Am lălăit-o spre Poiana Morarului, unde porniseră unii a ridica imediat după 1989 un refugiu. Nu a apucat să fie terminat vreodată (iar apoi autoritățile au devenit mai bățoase, ce atîta revoluție!, nemaiadmițînd așa demersuri), dar unii mai trăgeau acolo, cu echipamentul aferent, cum a fost cazul și în dimineața în care am ajuns noi.

Am pierdut ceva timp, apoi am luat-o să ne aflăm către Poiana Văii Morarului - mai exact deschiderea acesteia aflată sub văile muntelui omonim.. Ne-am uitat la săritoarea de jos a Văii Poienii, apoi am trecut la vecinul Vîlcel al Țancurilor. Aici am zis că să ne umplem timpul cu ceva, suind nițel pe firul văii. 

Zăpada ce căzuse în strat destul de subține în Poiană avea să lipsească pe vale.

Nu am fost la viața mea mare sculă de cățărător, așa că m-am cîcîit ceva la prima săritoare. În context, îmi amintesc și acum că bunii mei colegi, oameni de felul lor, simțindu-mă la ananghie pe cînd asudam în săritoare, au simțit nevoia să facă mișto - la care nu mă îndoiesc a nu fi rămas dator cu replici pe măsură. Lucrurile țineau un pic - a mi se ierta fixismul spre explicații psihologice - și de fericirea copiilor de a-și fi prins tatăl în ofsaid, eu avînd pe atunci 36 ani.

Am depășit beleaua și apoi, cam prin negură, am pornit a sui. Iar subsemnatul fiind la al treilea mers pe acolo, dar de data asta fără pitoane. Or, dacă o a doua săritoare serioasă - impozantă doar în aparență - și alte praguri s-au lăsat depășite și fără acel accesoriu accesoriu metalic, la a treia și ultima săritoare nu ne-am descurcat (o trecusem cu șapte ani în urmă). Este acolo un traverseu spre stînga, cu depășit prin lateral o surplombă, pe care nu l-am răzbit.

Au urmat rapelurile. Cel mai de jos s-a făcut pe ultima geană de lumină a zilei.


Refugiul din Poiana Morarului, cîteva zeci de metri mai sus de locul unde poiteca marcată trece de pe Moraru pe Bucșoiul.

În imagine, Bogdan Pascal.

Prima săritoare.

Deasupra aceleiași.

La ieșirea din nemaipomenitul tunel al Săritorii II (a Paralelipidedului, aș inventa acum).

Eu, văzut din amintitul tunel.

Ne așteaptă a treia săritoare, care se va dovedi mai tare ca noi.

Ciprian.

Bogdan (un băiat fin și la locu-i).

Plănuiam să dormim la Poiana Izvoarelor. Acolo, nema loc, urmînd să stăm a închide sala de mese, iar noi să ne oploșim acolo pe unde s-o putea. Nu m-a încîntat perspectiva, așa că am luat-o singur spre Bușteni. Neantrenat la așa drumuri (nocturne) prin pădure, am fost gata să pariez în vreo trei rînduri că se află un urs prin preajmă, sau barim așa reclamau fricile amatorului din mine.

Aveam să revin în acea vale împreună cu Mugur Ilie, cel mai bun companion de care am avut parte pe munte.