[MUNTE] Un schimb de scrisori, legat de monografia Bucegilor (Walter Kargel, 2000)

Un schimb de scrisori, legat în parte de monografia Bucegilor, semnată de Walter Kargel în 2000.

I

Un material al meu, nu mai știu exact unde, pe net, îns care avea să ajungă sub ochii amintitului autor:

„După cîteva luni bune de la apariţie, am răsfoit cartea lui Walter Kargel: “Munţii Bucegi – drumeţie, alpinism, schi”.
Este fără îndoială o carte necesară şi care desfiinţează o situaţie bizară: cel mai bătut munte din ţară avea pînă acum o singură lucrare “turism-alpinism”, cea din 1961 (Nae Dimitriu, Emilian Cristea, reeditată 1964), în vreme ce Piatra Craiului – indiscutabil mai puţin bătută decît “masivul-bulevard” – avea încă din 1971 două.
Comparativ, lucrarea lui Walter Kargel îmi pare o idee mai slabă decît predecesoarea ei, aceasta datorîndu-se poate mai puţin caracterului pe care îl bănui întrucîtva poetic (şi implicit superficial uneori) al autorului, cît faptului că a fost doar unul. În vreme ce ghidul din 1967 a fost năşit de trei condeieri (partea introductivă aparţine lui Alexandru Beldie).
Mai este de spus că noua carte este clădită pe fundamentul numit “Trasee alpine în Carpaţi” (1976), cu etapă intermediară numită “Drumuri spre culmi” (1988).

Voi face în continuare cîteva observaţii asupra cărţii recent apărute.
Din start se pune problema dacă asemenea critici (s-o recunosc) sînt moralmente corecte. Spun asta ca unul care a făcut primii paşi în abruptul Bucegilor îndrumat hotărîtor de schiţele lui W. Kargel. Şi în condiţiile în care reprezentanţi ai lumii alpine au făcut o primire mai mult decît respectuoasă cărţii, situaţie în care demersul meu riscă să pară frondă cu orice preţ. Îndrăznesc totuşi să cred că nu se va supăra nimeni mai mult decît trebuie, întrucît nimic nu e mai ciudat decît erorile ce răzbesc peste decenii fără ca oamenii timpului să se sesizeze în vreun fel de ele.

La modul general, am impresia că unele descrieri de trasee sînt excesiv de superficiale. Ştiu, nu e lucru uşor să scrii despre acele drumuri, şi imposibil să le străbaţi pe toate. Dar totuşi ceva trebuia făcut pentru a dezvolta cît de cît prezentări de genul “Vîlcelul Grohotişului este afluent al… Escalada se încheie în…” – asta o vedeam şi de pe hartă.
Totodată, sînt de evitat “descrierile” precum a Albişoarei Hornului: “Nu ne este cunoscută decît o singură escaladă şi anume acea efectuată de Victor Măciucă, care descrie hornurile (probabil cele din talveg, nu cele din Creasta Picăturii, care dau de fapt numele văii) ca fiind umede şi alunecoase, pline de mîzgă”.

Există erori care se transmit de la o lucrare la alta a autorului; de exemplu configuraţia părţii inferioare a Văii Spumoase. Dl Kargel susţine, pe de o parte, existenţa aici a unui “vîlcel cu lespezi” între Înspumat şi Spumoasă, pe de alta că Spumoasa confluează direct cu Valea Jepilor. Multă vreme (7-8 ani) nu l-am putut contrazice cu fermitate, pînă am dat într-o zi realmente roată Săritorii lui Magheriu şi am văzut că primul afluent al Jepilor, în amonte de Înspumat, n-are nici o legătură cu Spumoasa (cu atît mai puţin firele din amonte). Dar este suficient să observi locurile de la distanţă pentru a ajunge în dezacord cu autorul.
Altă greşeală cu trecut considerabil la W. Kargel (din 1976, dar ea se inspiră din lucrări interbelice) este aceea privind firele Văii Seci din Caraiman, unde confluenţa Hornuri-Spălătură este trecută deasupra Brîului Portiţei şi totodată în amonte de unirea cu Vîlcelul Mortului. Or o simplă privire din faţa Căminului Alpin, ca să nu mai vorbesc de observaţii din Brîul Portiţei ori din Poiana Mare contrazic această pretenţie.
Menţionez în aceeaşi categorie firul redat drept unic al Văii Poienii din Moraru (deşi este vorba de două). Ori spintecătura aflată imediat în stînga (est) Hornului Central, în Colţul Mălinului, spre care tare mi-am iţăit gîtul, dar n-am găsit decît regretul că se preia şi aici o eroare din Buletinul Alpin (1934).

Scăpări de genul acesta nu sînt singulare. Şi poate locurile în chestiune ar trebui tratate mai atent, căci mici dezinformări pot da mari bătăi de cap. Vezi schiţa de la p. 126, unde trecerea pe Brîul cu jnepeni spre Valea Ţapului are altitudinea bazei Hornului Central, cînd în realitate este cîteva zeci de metri mai jos – amănunt care poate încurca neştiutorii, cu efecte dintre cele mai diverse. Sînt convins însă că dl Kargel le va remedia în vederea unei viitoare ediţii a ghidului (o putem numi monografie? nu ştiu, recunosc, semnificaţia exactă a acestui termen).

Îndrăznesc şi unele observaţii asupra unor notaţii istorice.
Nu pot să nu constat că, uşor-uşor, se ia de bună o idee inacceptabilă lui Emilian Cristea: că nu el, ci Aurel Irimia a fost cap de coardă în asalturile decisive, şi că traseul a fost terminat în 1953 (nu cu un an mai devreme). După cum se vede, în ciuda eforturilor unor interesaţi, şi aici adevărul iese la lumină.
Adevărul mai este de revelat şi în cazul unui înaintaş pentru care W. Kargel a avut şi are o mare stimă: Mihai Haret. Cîndva lua de bună catalogarea acestuia drept participant la zice-se prima tură alpină din România, în 1903. Autorul pare să fi dat înapoi la acest capitol, dar, deşi pus în gardă asupra personajului, acordă în continuare credit informaţiei că acelaşi ar fi urcat nordwandul Coştilei la 1915 sau altădată.

În încheiere, cu riscul de a aduce în prim plan (şi încă favorabil) producţiile proprii, îmi exprim mirarea că autorul “Munţilor Bucegi…” nu a ţinut cont de informaţiile în domeniu oferite de revista “Munţii Carpaţi” (1999). Care l-ar fi scutit, îmi permit să afirm, de unele din erorile semnalate mai sus. Iniţial am fost tentat să cred că manuscrisul va fi fost gata de oarece vreme, situaţie în care consultul sursei menţionate ar fi fost imposibil. Am descoperit însă că dl Kargel era la curent (mai mult, prelua fără discernămînt), de pildă, prezentarea abruptului sudic al Caraimanului, găzduită de “Alpin Extrem” la începutul anului 2000…”

Urmare a celor de mai sus, am fost contactat de un conațional locuind în Germania, Sorin Onițiu, care mi-a spus că observațiile mele ajunseseră la cunoștința dlui Kargel, care la rîndu-i își formulase o opinie.

Mesajul de mai jos al lui Sorin pare să fie un al doilea, pe care mi l-a adresat, el dorind totodată să mijlocească spre știința mea o scrisoare pe care i-o trimisese W. Kargel, pe subiect.

Draga Mircea, 

Permite-mi sa 'incalzesc' atmosfera adresindu-ne pe nume, mai ales ca, am dedus, apartinem fizic/spiritual acelaiasi generatii. Scrisoarea lui Walti va pleca (abia) miine - luni, 28 Jul - si o voi trimite, normal, ne-recomandata. Ea (scrisoarea) are raspunsuri punctuale la ce-ai mentionat in articolul tau, dar aceasta pentru a avea mai mult o desfasurare logica decit de-a raspunde polemic si cu artag; mai mult decit atit, dupa incalzire, Walti se pune pe povestit despre Fisura Albastra, Cristea, Baticu, lucruri care au avut mai putin de-a face cu observatiile tale. Pina nu uit: Intr-o convorbire telefonica ulterioara, Walti m-a rugat sa adaug o corectie la pasajul cu inceputul premierii Albastrei (1952) cind 'patronul' (Cristea) i-a avut ca secunzi pe Irimia si Paul Boranescu (am inteles, viitor arhitect) si nu pe Radu Constantin care a aparut ceva mai tirziu in echipa. Trebuie sa-ti spun ca toata povestea a inceput, deoarece, acum ceva timp, eu m-am angajat fata de Walti sa-l tin la curent, cit imi sta in putere, cu ce se mai intimpla in lumea alpina romaneasca post-revolutionara. Vorba a venit cind i-am spus ca sint abonat la cele 2-3 reviste de munte (Muntii Carpati, Alpin Info, cele 3 (?) numere din Alpin Extrem), ca 'vizitez' zilnic cu placere alpinet-ul (si varianta de revista electronica a lui Grig Sirbu); de asemenea, i-m povestit despre carticica (nu numai la propiu !) a lui Codrut Brana (aparuta acum 1 an, cred !) unde Walti era de-asemenea amintit ca facind (si) ture colective si practicind alpinismul la asociatia 'Sanatatea' din Bucuresti (el nu are aceasta carte). Deci i-am promis ca atunci cind ajung prin Bucuresti (din pacate, n-am mai ajuns de 4 ani) voi cumpara cartile de munte care ar apare si ii voi face copii de articole din Alpinet pe care i le-am trimis, in mai multe rinduri, acasa prin posta. Asa a ajuns si articolul tau la disectie ! Privitor la parerea mea, ca tert, despre sesizarile tale, iti spun sincer ca, prima reactie a fost de dezaprobare dar nu din cauze concrete (detalii) ci mai mult din principiu. Chair inainte de a-l cunoaste pe Walti si familia lui, consideram cartile lui ('76, '88) ca fiind singurele repere in materie de alpinism si trasee de alpinism care existau ! Monografiile lui Cristea pacatuiau (parere desigur personala) prin bogatie de detalii dar care de multe ori erau .. inexacte si prin faptul ca textul era stufos si tot timpul aveam impresia ca, atunci cind ma hotaram sa fac o vale noua, trebuie sa merg cu cartea in mina fiindca nu puteam memora de acasa toata tura ! Cartile lui Walti sint intr-o forma de redactare mult mai sistematizata si mai pe placul meu. De fapt, la descrieri de vai, consultam amindoua acasa ambele carti (Cristea + Kargel) iar in capacul rucsacului era intodeauna .. Walti. Despre exactitatea descrierilor:

In general, vaile nu le faceam singur ci, mai intotdeauna, insotit de Dinu si prietenii din Cimpina si lasam pe seama lor problemele eventuale de orientare. N-am observat discrepante (poate odata, fiind cu Catalin Bungetianu, in zona V.Spumos si Vaii Spumoase, unde parca nu prea ieseau la socoteala vilcelele pe care le traversam mergind spre V. Jepilor cu cele aratate de Walti in schita). La traseele (mai serioase) de catarare n-am mers nicioadata cap (capul de coarda era colegul meu de facultate Tinel Dobrescu, din Cimpina prin care de fapt am 'intrat' in grupul Dinu Dinulescu) si schitele lui Walti erau de real ajutor. Nu este numai parerea mea ca in cartea lui Cristea, daca citeai mai ales o descriere de traseu facuta de el, descrierea era atit de bogata si cu elemente atit de dramatice si cu atitea puncte cheie, ca mai bine ramineai acasa la facut tractiuni si flotari pina erai in stare sa intri in traseu ! Intr-un cuvint, pentru mine, era de preferat conciziunea unuia decit exagerarea celuilalt ! Sa stii ca atunci cind aminteam de oameni, fapte, intimplari nu era neaparat vorba despre lumea buna a alpinismului pe care nici eu n-am frecventat-o ! Intilnirile mele cu 'personalitati' ale muntelui sint foarte putine si disparate: o intilnire pe poteca Munticelului cu nea Baticu, citeva vorbe schimbate cu mosu' Cristea la Cluj pe vremea cind eu eram elev de liceu si ma inscrisesem la un club de speo (de fapt, clubul liceului M.Viteazul din Turda) si participam la cursul de initiere organizat de Iosif Viehmann la institutul E. Racovita, admiratia si uimarea cind l-am vazut pe V. Nicolaescu si echipa lui coborind intr-o primavara din creasta Rodnei la (vai, defuncta !) cabana Puzdrele dupa ce 'bivuacasera' 2 nopti in furtuna pe creasta, ....Eu vroiam sa-ti spun ca mi-ar face placere sa (ne) amintim si despre, sa zicem, Adi Ploiesteanu 'regele' refugiului Costila pina cind a 'fugit' in USA, despre nea Iancu meteorologul de la Omu, despre Mihai/Dan Sirbu sau faimosul salvamontist George Ciutacu, despre Stefan Timis cabanierul de la Puzdrele (ai fost in Rodnei ?), despre.... Ultima idee, despre anii '80: sa stii ca regret acele timpuri si nu ma intelege, te rog, gresit ! Nu discut despre frustatiile si umilintele aduse de acel sistem oribil ci, de reactiile inverse pe care le-a provocat: acel sistem facea posibila o solidaritate umana pe care, cred ca-mi dai dreptate, nu o mai gasesti in anii de dupa '90. Evadarea la munte, vara sau iarna, era vazuta ca o refulare si contrabalansare a frustarilor de la 'oras', din viata de zi cu zi si, har Domnului, erau motive sa evadezi cit mai mult ! Sigur ca nu aveam echipamentul pe care il doream si care, uneori il vedeam, chiar la fratii nosti DDRisti, nu puteam calatori spre Alpi sau Himalaia, dar Doamne cite aveam de explorat in tara ! Numai asa s-a facut ca eram fiecare duminica la munte (cind nu trebuia sa recuperam vreo sarbatoare !), ca aveam 50-60 de zile de ski pe sezon, 2 saptamini in care traversam Delta de la nord la sud intr-o amarita barca pneumatica ruseasca, zile in care faceam 'coboriri' pe ape repezi in cheile Nerei sau defileul Prahovei (cu aceiasi barca ruseasca), zilele de 1 Mai la Bilea cu 'teleskiul' facut de Dinu, ture de iarna in Tarcu Rodnei si Crai, ski 'extrem' pe Morar, Cerb, Gaura, Costila, Malin, Scorus, Galbenele, Tapului, Alba si Jepi, Comori (din mijloc), veri la Portita, Vama Veche si Sfintu Gheorghe Delta, ....De fapt, toate acestea erau atunci si o forma de sabotaj a sistemului, nu-i asa ? 

Cu egala prietenie, Sorin

Curînd avea să-mi parvină și acele obserații ale autorului amintitei monografii, sub forma scrisorii trimisă de acesta lui Sorin:

Multe aprecieri ale lui Kargel mi se par neserioase, pentru a mă afla elegant în exprimare. De pildă cum tratează (se pare că a dat search legat de scrieri montane de-ale mele, din epocă) materialul „Ghinioane alpine”.
Cînd e să-i pută orice, o găsește și în schița despre Bucșoiul, cum că nu e utilă.

Firește, poate fi cercetat ce l-a supărat de fapt, în acele observații ale mele. Poate posedă un caracter mai dictatorial decît îi place să  afișeze. Și un anumit blocaj de Taur (vecinul zodiei sale), de a nu dfa înapoi.

E de văzut și cît își vedea retezată din sursa de afecțiune/considerație pe care și-o stabilise în cartea discutată, și inevitabil necesară unui om peste o anumită vîrstă, și - în consițiile unei sensibilități particulare - fusese afectată de remarcile mele.