S-a născut la Iaşi, în anul 1890. A studiat la Şcoala naţională de poduri şi șosele din Bucureşti. Profesor la Politehnica din Timişoara şi apoi rector al instituţiei.
Decorat, pentru participarea în primul război mondial, cu ordinul Coroana României.
În timpul guvernării legionare (1940-1941) este ministru al lucrărilor publice şi comunicaţiilor. La procesul intentat de comuniști fostului Conducător (mai 1946), este condamnat la moarte în contumacie. Refugiat în Occident, este o prezenţă activă în presa românească din exil. Dacă în perioada interbelică publicase doar lucrări avînd caracter profesional, îi apar acum cărțile „Probleme de mîine în România”, „Catehism legionar” și „Idealul”. Moare la Madrid (1966).
Soția sa, Liliana Protopopescu a nutrit aceleași convingeri. Comandatul Legiunii de după 1938, Horia Sima, vorbește despre ea mai mult decît favorabil:
"În seara de 23 Ianuarie 1941 [...] Am fost invitat de Geissler, șeful Gestapoului din București, să înnoptez la el. Am fost bucuros de această mână de ajutor ce mi se întinsese, când alții îmi arătau ușa. Locuința lui Geissler avea însă un dezavantaj. Nu se bucura de statut diplomatic [...], autoritățile puteau face percheziții. La scurt interval de la intrarea mea în casa lui Geissler, apare doamna Liliana Protopopescu, soția profesorului, ca să mă întrebe dacă locuința în care mă aflu este sigură. Altminteri, ea îmi va căuta o altă gazdă. I-am răspuns că mă simt în siguranță [...]
[După 23 ianuarie 1941] conducerea Legiunii din țară a rămas fără succesor. Nu era prevazut nici un locțiitor. În aceste momente grele, doamna Liliana Protopopescu și-a asumat răspunderea organizației. Profitînd de faptul că ea nu era urmărită, beneficiind de protecția de care se bucura soțul ei din partea guvernului[1], a început sa înnoade fire în toată țara. În acest scop s-a folosit de legionarele din secțiunea feminină. Lucia Trandafir, șefa secției feminine, fugise și ea peste hotare, ajungînd la Berlin […] Doamna Liliana Protopopescu a reconstituit relațiile cu provinciile, reușind sa asigure coordonarea diferitelor sectoare de activitate a Legiunii [...]
A fost un monument de inteligență și loialitate, aducînd imense servicii Legiunii, într-o perioada critică din existența ei.” (vezi pasajul integral, la PS)
Liliana Protopopescu a activat pe respectivul culoar politic inclusiv cu pana (de pildă articolul „Zîmbru și argințică”, cu amprenta ideologică de rigoare). Pe linie turistică, am menționat deja despre ea la capitolul „Mihai Haret”.
[1] În ciuda mențiunii de mai sus, Horia Sima menționa în aceeași lucrare că „între Liliana Protopopescu si soțul ei era o mare diferență de caracter. În timp ce profesorul Protopopescu, în momente grele pentru Legiune, înclina spre compromisuri și alibiuri, doamna Liliana era de o intransigență eroică. Între cei doi soți au existat adeseori fricțiuni pe această temă. Unul dintre cele mai amare momente din viața ei le-a trăit doamna Liliana Protopopescu cînd a aflat că, în cursul consiliului de miniștri ce s-a ținut după întîmplările de la Jilava, 27 noiembrie 1940, profesorul Protopopescu facuse declarații de atașament pentru general [Ion Antonescu], care vroia sa profite de aceste tulburari, pentru a smulge șefia Legiunii”.
Legat de cei doi, am considerat util să preiau aici dintre textele semnate de cei doi.
Ion Protopopescu, Despre Ideal
Etc.
Vezi și sursa.
Liliana Protopopescu,
(cu imagini aflate și ele, inițial, în almanahul Cuvântul, 1940)
Este ceva respingător în lăcomia copacului acestuia, care creste trăgându-se pe burtă ca serpii si înhăitându-se în gloata haotică si hâdă.
Stiu. E solutia ingenioasă pe care a găsit-o în lupta pentru viată. Solutia care i-a reusit. Gloata târâtoare si informă, fără alt ideal decât "să trăiască" care isbuteste să trăiască si care se multumeste, sătulă, cu atât.
Chiar dacă, pentru asta a renuntat la verticală. Se târăste dar trăeste. Democratic.
Sunt multe păduri de jnepeni în muntii nostri, dar asta e cea care mă doare mai ales. Asta, fiindcă are o poveste, o istorie dacă vreti, o istorie vegetală dar o foarte simbolică si tragică
istorie. Asta mai ales pentru că păstrează în sânul ei un martor al altor vremi.
In marginea de sus a pădurii reptiliene, o frunte se înaltă totusi cutezătoare. O frunte de copac. Un zâmbru. Creste drept. Drept în sus din viermuirea jnepenească. Singur si neînclinat, drept dela rădăcină până'n crestet, vânjos, aspru, cu verdele întunecat.
O afirmare. O mărturie. Un supravietuitor.
Ceva mai în vale, în turbăria dela Bulboace, cercetătorii au găsit păduri fosile de zâmbri. Asa dar cândva zâmbrii erau pădure pe aceste meleaguri. Va fi fost muntele mândru de podoaba lui voinică.
Cum s'a pripăsit oare aicea primul jneapăn? Fără îndoială jos în vale, lângă apă, s'a aciuiat ologul si zâmbrii l-or fi primit de milă în tara lor. Apoi a puit veneticul si au împânzit valea. Iar când s'au numărat si s'au simtit destui, au pornit la deal să'nfulice pădurea.
Cu perfidia nevolnicului, s'au strecurat în jurul trunchiurilor trufase, le-au încolăcit ca serpii pe Laokoon, le-au sugrumat, le-au vlăguit. Unul câte unul, zâmbrii cei cu pletele în soare au pierit pradă târâtoarei haite.
Dacă s'ar fi acomodat noilor conditii de viată, dacă s'ar fi adaptat la mediu, dacă s'ar fi plecat, dacă ar fi tranzactionat, dacă... ...Ei dar zâmbrul nu-i zâmbru când pierde din ochi zarea, nu-i zâmbru când se'ncovoaie, nu-i zâmbru când îsi scurmă loc cu crengile în humă.
Zâmbrul moare dacă asa îi e scris, dar moare drept, cu soarele'n crestetul verde cu vântul crestelor în crengile neîntinate.
Asa au murit pe plaiuri - rosi de râia jnepenisului - codrii de viteji din alte vremi. Doar vre-o câtiva au rămas teferi. Au biruit prigoana si tragici se caută din ochi din creastă'n creastă.
Oftează vântul în cătina lor întunecată.
Isi cunosc soarta. Ologii au hotărît să stârpească până si sământa de zâmbru de pe lume. Stiu bine că au pierdut bătălia. Stiu bine că au să moară azi sau mâine, dar rămân drepti ca o mustrare, drepti ca să afle toată suflarea cum se usucă zâmbrul când e secetă de vitejie'n lume. Drepti poate ca nădejdea absurdă într'o minune.
Privesc la zâmbrul singur din valea Ialomitei, înversunat si mândru în haina lui verde, în cămasa lui verde. Simt cum caută să-si zărească în depărtări camaradul din valea Doamnei sau pe cel din Obârsie.
Asa va fi cătat si Căpitanul nostru către Mota si putinii lui tovarăsi dintru'nceputuri... Asa vor fi nădăjduit si ei minunea. Minunea.
Sunt câtiva ani de atunci. Intr'o vară m'au dus drumurile mele pe tărâm bucovinean. Urcam pateca agale catre Pietrele Doamnei din Rarău.
In marginea pădurii, sus unde'ncepe golul cu dăruirea zărilor, am stat in loc fermecată. Nu-mi cred ochilor unul, doi, zece, sute de zâmbri tineri, o pădurice. Minunea.
As vrea să rup o crengută să o duc zâmbrului stingher din valea Ialomitei, să-i duc si lui vestea cea mare că zâmbrii tineri împăduresc înăltimile Rarăului bucovinean.
Alături cineva rupe vraja si-mi spune: „E o plantatie. Nu sunt spontani". Ei si? Slavă Domnului. S'a găsit cineva să răsădească zâmbri pe plaiuri românesti. S'a găsit un om să samene vitejia, s'o îngrijească, s'o creasca.
Va svoni viată nouă in muntii bătrâni. Va fi bucium vântul în frunzisul aspru. Si va fi vai de nevolnici si de misei.
Tot în Rarău, în vara aceea era tabără legionară. Crestea si acolo o tinerime vrednică si aspră în cămăsile verzi. Era si acolo o răsădire de vitejie în suflete.
Două plantatii. Două împliniri de soartă. Pădurea de Zâmbri - dreptate dată muntelui.
Legiune - dreptate dăruită neamului.
Două destine gemene.
Să fii Zâmbru, să rămâi drept, luând in piept voinic si verde toate furtunile, să scrâsnesti si să sbârnâi sub biciul viforului fără să'nchini fruntea, să mori cu ochii tintă'n soare sau să birui - asta-i soartă de Legionar. Treabă de Legionar.
*
Am ajuns, hoinărind prin munte, la o stâncă stearpă, sură si prăvălită, o seninare. E pustiită de rostogolirea zăpezii, despuiată de vânturi. Jalnică.
Doar într'o crăpătură câteva tufe micute si verzi. Mă cătăr să văd ce-s. Frunzulite mici întunecate. O floare albă, curată si candidă. Dar decât să răsfir frunzele, descopăr aspecte nebănuite. Toate frunzele sunt argintii pe dos. Degetele mele răvăsesc o comoară sclipitoare.
Imi tremură mâna, cum se înfioară sufletul când surprinde frumuseti tainice în intimitatea altui suflet.
Cunosc de mult planta asta bizară, cu înfătisare aproape rebarbativă, - au botezat-o botanistii Dryers, Dryers octopetela - dar ciobanul, care a răsfirat frunzele modeste si le-a aflat tainica comoară, îi zice Argintică.
Si mai stiu ceva, ceva mai bogat decât argintul de pe frunze, stiu rostul acestei mici burueni si stiu fapta si vrednicia ei. Pasă-mi-te când dezolarea stearpă a cuprins o coastă de munte, descărnând-o până la piatra moartă, nici o sământă nu mai poate rodi acolo.
Dar sunt destule câteva firisoare de tărână sau o frunză putredă adusă de vânturi pentruca sământa îndrăzneată de argintică să prindă si să crească.
Si-apoi incepe truda. Firimită cu firimită stânca este măcinată de rădăcinile harnice. Nici o clipă de răgaz nu-si îngădue luptătoarea. Nici o sfortare nu-si crută, nici o jertfă. Din trupul ei face pământ rodnic pe care-l frământă cu pulberea de stâncă,
în frunzele ce mor îsi samănă sământa nouă si an după an cucereste, pentru viată, împărătia rece si stearpă. Nimic n'o descurajează. Nici o stâncă nu-i prea mare pentru dorul ei de muncă. Nici un vânt n'o poate smulge de acolo unde s'a hotărît să aducă rodnicie. Nici o avalansă nu o poate desrădăcina întreagă.
Niciodată nu-si caută loc de răsfăt. Niciodată nu se înnădeste în pământ bogat. Caută locul aspru. Caută primejdia râpelor vrăjmase. Acolo vrea să rodească unde nimeni, altul nu poate isbândi.
Nu poartă frunzis fraged. Cu frunze dese si pieloase îsi ocroteste opera rădăcinilor.
Si moartea ei e fertilitate viitoare, fiindcă trupusorul mort nu cade ci se amestecă'n tărâna putintică si întregeste comoara de pământ rodnic asa de trudnic adunată. Iar când si-a împlinit menirea, când este destul de bine arat ogorul se dă la o parte si lasă loc de viată altor plante, mai putin viguroase dar mai spectaculoase.
In urma ei răsar frumoasele grădini alpine, din truda ei trăesc florile cu chipuri minunate, din tărâna fertilizată cu trupul ei se avântă simfonia îmbătătoare de culori si forme care încântă muntele.
Cu floricica ei modestă albă si pură, trece din pustietate'n pustietate Argintica. Nici o trufie, nici o găteală. Până si argintul frunzelor si-l tăinueste.
Asa vrea ea să fie? Asa i-a hotărît Dumnezeu soarta? Nu-i pace să-si spună taina. Te lasă doar să întelegi că n'are timp pentru discursuri colorate. Ea are treabă. Ea are luptă. Ea are credintă. Nu-i glumă să-ti iei sarcina să rodnicesti pustietătile.
Drumetul amator de frumuseti nici nu o vede si nici nu bănueste că buchetul de flori mândre, pe care îi duce jos, îi este dăruit de buruiana asta mică si umilă, pe care o calcă fără grijă bocancii lui tintuiti.
Dar argintica nu s'a gândit niciodată că cineva îi datoreste vreo recunostintă si nici n'a asteptat crutare. Nu-i deprinsă cu alintul. Nici vântul, nici torentul nu o crută, dece ar cruta-o bocancul... Si apoi tintele acele asa de dureroase pentru trupul ei tot sunt de folos. Cu muscătura lor ajută - îi ajută - să sgândărească nepăsarea stâncii. Mai firimitează ceva din stârpiciunea împietrită. Ce importă o sfâsiere mai mult dacă din asta mai poate rodi o sământă...
Este si în această vrednicie un soi de eroism. Un eroism tăcut si tainic, un eroism al faptei mărunte, al jertfei fără alai.
Este o vitejie a renuntării la răsfăt, a modestiei voite.
Este mai ales o vrednicie. O vrednicie care-mi pare mie potrivită femeii. Nu cresc zâmbrii în stâncă stearpă. Nu cresc legionarii în neamuri cu suflet împietrit.
Dar nu-i treabă de bărbat să destelinească nepăsarea, cum nu-i treabă de copac să macine stânca si s'o ogorească. Să sfarmi fărâmă cu fărâmă împietrirea din suflet să nu-ti faci podoabă din asta. Să-ti porti argintul ascuns în tainite pentruca să nu te abată ispita trufiei dela hotărîrea ta de muncă. Să nu pregeti la faptă. Să nu cati fală. Să te dăruesti fără rezervă, cu viata, cu moartea ta, pentruca credinta ta să rodească'n faptă biruitoare. Si nimeni să nu te stie, nimănui să nu-i sari în ochi, trâmbitându-ti hărnicia.
Asta-i soartă de Legionară.
Asta-i treabă de Legionară.
Asta-i treabă de Legionară.
Notă Mircea Ordean
Cea dintîi pornire, în fața unor asemenea texte, mi-i critică. Sau chiar foarte critică, în sensnul că ce moaș-sa or fi avut aceia în cap, cînd o țineau langa (și al naibii de subiectiv, pentru niște intelectuali ce se aflau) cu inepțiile legionare!
Apoi, rămîne loc de priceput, ce fu cu ei. Cum se vedeau lucrurile dinspre dumnealor.
Iar totodată, de gustat stilul poetic (dar și întrucîtva filosofic) al Lilianei Protopopescu.
PS
„Horia Sima:
http://www.miscarea.net/prizonierii-axei1.htm
http://www.miscarea.net/prizonierii-axei1.htm
„6. LILIANA PROTOPOPESCU
Dupa caderea Preotului Vasile Boldeanu în mâinile politiei, în împrejurarile pe care le-am expus în capitolul respectiv, conducea legiunii din prigoana a fost preluata de Doamna Liliana Protopopescu.
Între Liliana Protopopescu si sotul ei era o mare diferenta de caracter. În timp ce Profesorul Protopopescu, în momente grele pentru Legiune, înclina spre compromisuri si alibiuri, Doamna Liliana era de o intransigenta eroica. Între cei doi soti au existat adeseori frictiuni pe aceasta tema. Unul dintre cele mai amare momente din viata ei le-a trait Doamna Liliana Protopopescu când a aflat ca, în cursul Consiliului de Ministri ce s-a tinut dupa întâmplarile de la Jilava, 27 Noiembrie 1940, Profesorul Protopopescu facuse declaratii de atasament pentru General, care vroia sa profite de aceste tulburari, pentru a smulge sefia Legiunii.
Dupa înfrângerea noastra, la 23 Ianuarie 1941, Profesorul Protopopescu, cum am scris mai înainte, n-a împartasit soarta celorlalti ministri, ci a fost eliberat dupa doua saptamâni de arest, în urma indicatiilor Generalului, care îsi adusese aminte de atitudinea lui, în acel memorabil Consiliu de Ministri.
Dupa arestarea Parintelui Boldeanu, conducerea Legiunii din tara a ramas fara succesor. Nu era prevazut nici un loctiitor. În aceste momente grele, Doamna Liliana Protopopescu si-a asumat raspunderea organizatiei. Profitând de faptul ca ea nu era urmarita, beneficiind de protectia de care se bucura sotul ei din partea guvernului, a început sa înnoade fire în toata tara. În acest scop s-a folosit de legionarele din sectiunea feminina. Lucia Trandafir, sefa sectiei feminine, fugise si ea peste hotare, ajungând la Berlin. Cu ajutorul Doamnelor si Domnisoarelor din organizatia feminina, Doamna Liliana Protopopescu a reconstituit relatiile cu provinciile, reusind sa asigure coordonarea diferitelor sectoare de activitate a Legiunii. Ea n-a uitat nici relatiile cu Berlinul. În perioada cât a condus ea Miscarea din tara eram informat cu multa precizie si la timp de toate planurile regimului antonescian, care nu contenea sa ne administreze noi si noi lovituri. Prin mijloace si legaturi pe care numai Doamna Liliana Protopopescu le cunostea, ajunsese sa patrunda pâna cercurile intime ale Presedintiei, transmitându-ne la Berlin tot ce considera ca era important pentru supravietuirea noastra. Multe avertismente primite pe aceasta cale au servit echipei noastre de la Berlin ca sa pareze intrigile ce le puneau la cale serviciile antonesciene, pentru a ne denigra în fata autoritatilor germane, cu scopul de a lua masuri si mai aspre contra noastra.
Doamna Liliana Protopopescu, a fost un monument de inteligenta si loialitate, aducând imense servicii Legiunii, într-o perioada critica din existenta ei.”
Se înțelege că, în așa lecturi (dar unde, nu?), prudența în privința adevărului absolut al afirmațiilor e bine să se afle dezactivată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu