UMAN. Vîrste

Dinu Mititeanu are un curaj himalayan, mai exact nu se jenează să-și posteze o imagine de care cogenerii săi se feresc / ne ferim ca de naiba, a scoate în lume: și anume trădîndu-ne din plin vîrsta (dînsul are 82 primăveri).
Îi admir tăria de a recunoaște ceea ce este (barim în unele momente).
.
Pe de altă parte, îmi fuge mintea la un cunoscut. Făcuse ani buni de temniță (sau poate tocmai din acest motiv), dar era senin în privire, la peste 80 ani. Poate închisoarea îi adusese suferință, dar îi antrenase și putința de a nu refuza relele care îi afectau inevitabil existența.
Era temperat (poate din naștere) și în a gusta bucuriile, mai exact o făcea cu măsură.
.
Aș minți să spun că nu mi-ar plăcea să-l iau de model, însă o recentă plimbare în zona Covid m-a făcut mai temperat, în materie de planuri viitor.
.
PS1
Relațiile mele cu d. Mititeanu (prin contribuția covîrșitoare a subsemnatului) nu sînt dintre cele mai bune. Idem acelea cu oamenii unei reviste de turism. Însă nu am vreo problemă, în a recunoaște ce fac bun aceia. În cazul ultimilor, cartea lui Viorel Nicolaescu de curînd scoasă (altminteri într-o serie de volume deloc scurtă).

PS2
Apropo de privire, a dlui Mititeanu - din poza la care fac referire - îmi pare obosită existențial. Un Alex. Floricioiu era, pe la 88 ani, îngrozit.
Firește, condeie mai tinere vor glosa peste puțini ani ce va transmite uitătura subsemnatului, ajuns de tot moș.

PS3
Aparte, liniștit în materie de ce-i rezervă inevitabil existența, după o vîrstă, mi s-a părut și Carol Lehmann. Cred că i se trăgea tot de la servitul cu păhăruțul, al bucurilor.

Nu alerga după ele.

Ca alții...