.
Ideea dumisale este mult discutabilă, inclusiv în privința ideii de alpinism - în care poate fi văzută una ori alta.
.
Apoi, există posturi atipice de a bate muntele. Unde amesteci capacități reduse de cățărător, dar cu altele, din categoria fascinației (popular zis, a căsca gura - altminteri inclusiv pe baza mirării că ce moaș-ta cauți a obosi și risca, la vîrstă înaintată, prin coclauri și văgăuni).
.
De cîțiva ani mi-am făcut obicei, a-mi croi drum sub o săritoare din Urzica superioară. Și unde să privesc la ea, la cei nevăzuți azi - inclusiv subsemnatul de acum vreo 25-35 ani), dar care au parcurs locurile.
Anul asta mă aștepta în apropiere o zonă de care nu eram sigur a o putea trece, dar tot m-am abătut pînă la săritoare...
(De-ale sufletului... Știu perfect că a fost suită de alții înainte, iar totodată că informația pe care-mi bazez următoarea formulă de inimă provine de la Emilian Cristea, și deci este de tratat cu prudență... Dar numesc săritoarea a lui Titi Ionescu (1908-1974). Probabil pentru că mi s-a părut a fi un om simpatic și la locul lui. Bașca inavuabile care nu se spun cu una cu două)
.
Așa ceva mă mînă în relația-mi cu deloc simpla lume a muntelui.
Iar domeniul, optica-mi asupra lui fiind supuse unei vorbe:
„Dintre lucrurile din lumea asta , unul este neschimbător: schimbarea”.
Și, prin urmare, neputiînd știi spre unghiuri noi, ale acelei îndeletniciri, mă va mai duce viața...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu