Ci doar pe un vreun blog, nu pe un generalist Facebook.
Deși am urmărit de cînd mă știu ideea de istorie a mersului pe munte, nu am căzut vreodată în regrete că vreunul a viețuit cîndva, iar apoi - grație inerenteiscurgeri a timpului - nu a mai fost. Am acceptat inconștient realitatea.
Deși am urmărit de cînd mă știu ideea de istorie a mersului pe munte, nu am căzut vreodată în regrete că vreunul a viețuit cîndva, iar apoi - grație inerenteiscurgeri a timpului - nu a mai fost. Am acceptat inconștient realitatea.
M-am trezit însă, la un înnoptat în pajiștea inferioară a Văii Pietrelor (Bucșoiul, Bucegi), și privind așa-numitul Turn Măîăiești (parcă îi zicea și Bisericuța), imaginîndu-mi cum vor fi decurs ascensiunile echipelor animate de Ion Coman (1920-2008), iar apoi minunîndu-mă prost de faptul că cineva e super-leu la un moment dat, iar apoi nu rămîne nimic.
Clip.
Dacă nu e cel mai tonic subiect din lume, îmi cer anticipat scuze.
Chit planurile noastre prin viață doresc una, iar realitatea dispunînd de capul ei, apoi, mi-ar plăcea să nu exagerez în viitor cu așa idei. Nu de alta, dar mi se pare aiurea stilul D.A. Sturdza, mai exact atitudinea din ultimii lui ani de viață, fie și aflîndu-se prim-ministru pe atunci.
(mai jos, din Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată).
Nu știu de ce, însă lucrurile erau țintite (în mintea-mi cea independentă de conștient) pe Coman, nu și pe vreun Carol Lehmann la care inevitabil îmi pleca gîndul a doua zi, pe segmentul de drum pe care l-a amenajat el, între noua cabană Mălăiești (1720 m) și Prepeleac. Ori la vreun Deubel, cel stabilind un marcaj pe coama principală a Bucșoiului, În ultimele cazuri, gîndul era înfășat urgent de ideea poveștii, a istoriei plăcute.
La Coman (în contextul amintit), lucrurile se încăpățînaseră să ia forma unei adevărate răni, pendinte de a realiza neplăcutului nimicului existențial...
Cum pomeneam, sentimentul amintit mai sus m-a încercat încă din seara cînd am poposit, astă vară, sub acel perete. Și pe care acum găsesc potrivit a scrie despre el.
Frăgezit în acest mod, au venit ca naiba niște imagini (re)postate de un nepot al înaintașului montaniard Radu Sturdza.
Aici, problema a stat un pic diferit (adică nu neapărat de vreun regret asupra inexorabilei treceri a timpului), dar tot de scărpinat în cap.
Mai exact cum arată acel om în copilăria cea diafană, dar care apoi ajunge în malaxorul concentraționar comunist (sper că nu-i prea scorțoasă ultima formulare).
Iar ultima implicare (în care-l duce de guler viața) este în ochii mei mai puțin livrescă decît la alții, mai exact există informații despre cum a găsit de cuviință Radu Sturdza să se poarte cu ditai directorul închisorii de la Aiud, Goiciu.
Pentru că întotdeauna e loc de mai rău, și realizînd dureros că beleaua paște pe oricine, nu am putut să nu remarc finis coronat opus-ul acelei existențe (admit aici că mă aflu în preajma recordurilor mele de impolitețe scriitoricească...).
Firește, la cele de mai sus exista varianta unei postări tonice, a la:
„Munții sunt catedralele în care îmi practic propria religie . Ei te învață să ai caracter, să joci dupa reguli, te învață să ştii ce înseamnă să caştigi şi să pierzi .....Iar de aici, în bună tradiție ordeanistică, se poate porni în explorare, asupra droguilui după care alergăm toată viața, ca să nu ne năpădească constatări precum cele din amonte. Căci îl vezi/întrezărești, de pildă în imaginea cu volume pretențioase, însoțită de nu mai puțin savanta apreciere, în engleză, că a ști e putere curată.
Te învață ce este viața”
Firește că omul nostru nici măcar nu zărise în realitate acele volume, dar astfel erau rezolvate (aș minți sî nu bănui că eu însumi procedam asemănător la acea etate sufletească!) anumite focuri interioare.
Iar de aici merg mai departe, în sensul gesturilor mai mult ori mai puțin extreme, prin care bănui că fugim de asemenea, de ceva. E vorba de cățărătură, dar și vreun consumat alcool.
În rest, și neajungînd un ciocan la un car cu oale, nu știu ce voi face cu așa text. Și cele care l-ar însoți un timp.
În rest, și neajungînd un ciocan la un car cu oale, nu știu ce voi face cu așa text. Și cele care l-ar însoți un timp.
Pe moment, nu mă mai paște ideea adunării în vreun op. A existat o nevoie a le trece pe hîrtie, unde bineînțeles că au parazitat urgent și alte idei-surată, și gata.
UPDATE.
Cu precizarea că nu știi pe unde te va duce viața, inclusiv cînd emiți așa clasamente (cel de mai jos), lecturînd despre viața cîtorva înaintași montaniarzi în regimul comunist, există unii dezamăgiți rău (admit din start că vremurile le-au fost din principiu sinistre). Aș trece aici și pe Petru Vignali.
Cu precizarea că nu știi pe unde te va duce viața, inclusiv cînd emiți așa clasamente (cel de mai jos), lecturînd despre viața cîtorva înaintași montaniarzi în regimul comunist, există unii dezamăgiți rău (admit din start că vremurile le-au fost din principiu sinistre). Aș trece aici și pe Petru Vignali.
La mijloc îmi pare un Mircea Cassasovici.
Apreciez totodată cum a gestionat lucrurile Alexandru Șerban sr.
Aici, poate ca reper (unulstrict intelectual, adică rece) poate fi adusă drept comparație viața lui N. Baticu, în epocă, mai exact ieșit din închisoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu