Am avut și am avut o mare simpatie pentru d. Viorel Nicolaescu, pe care apariția internetului nu a făcut decît să o potențeze.
Aș minți să ascund însă că la un moment dat a existat și o sincopă. Mai exact dînsul a opinat ceva, pe undeva, iar eu, iute băgătoriu în ciorbă, am replicat că-mi păruse om serios.
.
Nu am a regreta acea intervenție, peste care dînsul pare să fi trecut curînd, însă la ea m-a dus gîndul azi, cînd am văzut o postare a lui Ticu Lăcătușu:
.
„Ideea infiintarii la Busteni a gruparii alpinistice "Dumitru Chivu" este inspirata si laudabila, sper sa fie o initiativa de succes si sa se bucure de tot sprijinul de care va fi nevoie. Cei de dincolo de nori, nea Mitica si Zsolt, si multi altii care au fost cu sufletul alaturi de Busteni si de Bucegi, vor veghea de sus cu aura si forta nevazuta, dar simtita: calda, puternica, inspirationala.”
La fel mi-a stat pe limbă să-i zic, mai exact că-mi păruse om serios, nu unul care să debiteze cele de mai sus.
Cum nu mai am vîrsta la care l-am luat peste picior pe Viorel (atunci aveam doar 60...), de data asta am stat în banca mea (la o adică, Ticu nici nu are rubrică de comentarii pentru oricine...).
Iar în paralel m-am pus, pe cît m-a lăsat fierea, să explorez situația.
Și am ajuns iar la ideea modului de funcționare al grupurilor umane. Care, adunați ori ba, rămîn oameni.
Cu trăsăturile lor sufletești. Și trăitori totodată pe tipsia asta numită realitate.
Mai exact, ei rămîn fiare. Cum este însă bine să fie și împreună, pentru a se apăra de alte fiare (eventual a le ataca, pentru mai multe resurse), trebuie să treacă peste disconfortul ce au, cînd își stau în preajmă unii altora.
(E vorba de membrii grupului.)
În acest scop ia naștere un limbaj / comportament aparte, doritor să tempereze amintitele frici, dar totodată să creeze un anumit raport cu transcedentul, treabă care face bine la relația cu cerul, dar și în raport cu alte grupuri.
Mai exact, arăți mai de soi când grăiești precum Ticu mai sus (pot paria că liderii de la acea manifestare s-au exprimat cam la fel, iar plebea locului - adică ăia neînstare să țină discursuri - au aplaudat, încîntată că așa oameni superiori îi acceptă în preajmă).
Mda... Nu am reușit să nu fiu al dracului, dar promit că mama mea, cînd va face un alt Mircea, va ieși unul de pus la rană...
Dincolo de astea, ce să spun... Respectivii se află precum orice om / grup uman asemănător, adică se uită (foarte) urît, dacă soliciți detalii despre o afirmație ori alta, de pe acolo. De pildă despre cum e cu vegheatul de sus, pomenit în frumosul text:
„vor veghea de sus cu aura si forta nevazuta, dar simtita: calda, puternica, inspirationala.”
Am momente în care îmi doresc să fac și eu parte dintre oameni...
Dar mă și sperii un pic, la ideea că ajung acolo și să iau pe nemestecate expresii, precum aceea citată.
UPDATE:
Într un loc la poala muntelui, astăzi, un seamăn dă mâna cu un altul, ținând să îl considere totodată (în urma performanțelor montane ale aceluia) drept zeu.
Simt că nevoia noastră de a declara alți semeni zei ni se trage din familie. Și unde nu puteam să înduplecăm vreun matur al locului (în direcția vreunui dram de afecțiune sau măcar de a nu ne mai căra pumni în cap), decât prin elogii nemăsurate.
Așa înclinație s a prelungit inevitabil din familiile alcătuind mediul de acolo, în întregul său.
În paralel, cred că un om pornit pe așa 'perii' își dorește și lui, măcar în adâncul sufletului, un tratament asemănător....
PS1
Înțeleg de la d. Lăcătușu că memorabilul eveniment (adică „BUSTENI - CAPITALA ALPINISMULUI ROMANESC”) e organizat „grație unei doamne distinse, sufletiste si eficiente, MARIANA ANTONESCU”.
Fac aici mărturisirea că rar am întîlnit persoană mai din topor decît simpatica Mariana Antonescu. Carele cîndva, să fie vreo șase ani de atunci, m-a trecut atît Prahova, cît și Dunărea - îmi permit să cred că pe nedrept, iar de aici dragostea nețărmurită pe care i-o port...
PS2
Stau și mă întreb cum e mai rău: să fii singur (și luat de ochi de vreo M. Antonescu ori Nicu Dragomir), ori să ai aplaudaci ca în imaginea alăturată?
