luni, 1 septembrie 2025

Fără mamă, fără tată.

Revăd întîmplător o scrisoare a lui M. Haret (către Radu Țițeica).
Toacă tot în jur. Inclusiv pe biata Bucura Dumbravă.

Cu rezerva că trăsătura aceea se găsește, într-o cantitate oarecare, în orice om, identific acolo tipul uman Fără mamă, fără tată. Care lovește în oricine, din jur (previzibil, în paralel își înalță propria persoană).

Vorbirea de bine a lui „Jilipeanu” este una strict tactică, pentru a atribui credibilitate următoarelor invenții ale lui M. Haret.

Firește, pot încăpea aici nuanțe, de genul că sîntem, cum zic mai sus, și în funcție de împrejurări. Cînd avem a capta bunăvoința vreunui seamăn, ne comportăm ca atare, nu ca un Fără mamă, fără tată.

Un tip uman asemănător mi s-a părut Niculae Baticu.
Dar și subsemnatul.
Ori un amic de-al meu, mai tînăr (sau doi amici?).
Uneori poți fi doar într-o anumită etapă a vieții, îndeobște la senectute (cazul lui Ică G.)
De aici, se poate cerceta în ce fel de creuzet familial se clădesc asemenea personalități.
(eu am cercetat deja, însă ajunge un ciocan la un car cu oale...) 
 

 

Mituri... viitoare

(scris în aprilie 2025)
Îmi pare că Zsolt Torok e următorul mit al alpinismului nostru.
Or, numai bine rămăsesem în pană de subiecte, după explorările-mi privindu-l pe Cuxi Șerban (ridicat la rang de zeu, de către simpaticul Dinu Mititeanu)...


Cât de frumos scrie, pe acel afiș, "Tradiție și continuitate"... Ferească Sfântul, să întrebi însă pe acei organizatori, ce reprezintă concret, respectivele vorbe mari!
Cum arată acea tradiție, respectiv continuitate...

**
Dacă văd eu bine, cel mai important element de pe acel afiș este ideea de Memorial...
În paralel, înțeleg perfect că alcătuirile /grupurile umane au nevoie de un element coagulant. Ceea ce, pe coordonatele noastre geografice, înseamnă un zeu al locului.

LEGAT DE ZSOLT, sesizez că mitul său se află în siajul celui al lui Cuxi. Mai exact nu mai sunt zeii de altădată, în vârstă (de pildă E. Cristea), ci unii tineri, ba chiar frumușei la înfățișare.
Și în care fanii lor să poată proiecta diverse...
Inclusiv propria frică de moarte. Sau dorința de a fi și ei frumușei.

Nu știu de ce am sentimentul că, în spatele acestui mit al lui Zsolt Torok, e tot mâna lui Dinu Mititeanu... Prea e pe calapodul celuilalt, al lui Cuxi.

Periile

Am avut și am avut o mare simpatie pentru d. Viorel Nicolaescu, pe care apariția internetului nu a făcut decît să o potențeze.
Aș minți să ascund însă că la un moment dat a existat și o sincopă. Mai exact dînsul a opinat ceva, pe undeva, iar eu, iute băgătoriu în ciorbă, am replicat că-mi păruse om serios.
.
Nu am a regreta acea intervenție, peste care dînsul pare să fi trecut curînd, însă la ea m-a dus gîndul azi, cînd am văzut o postare a lui Ticu Lăcătușu:
.
„Ideea infiintarii la Busteni a gruparii alpinistice "Dumitru Chivu" este inspirata si laudabila, sper sa fie o initiativa de succes si sa se bucure de tot sprijinul de care va fi nevoie. Cei de dincolo de nori, nea Mitica si Zsolt, si multi altii care au fost cu sufletul alaturi de Busteni si de Bucegi, vor veghea de sus cu aura si forta nevazuta, dar simtita: calda, puternica, inspirationala.”

La fel mi-a stat pe limbă să-i zic, mai exact că-mi păruse om serios, nu unul care să debiteze cele de mai sus.
Cum nu mai am vîrsta la care l-am luat peste picior pe Viorel (atunci aveam doar 60...), de data asta am stat în banca mea (la o adică, Ticu nici nu are rubrică de comentarii pentru oricine...).

Iar în paralel m-am pus, pe cît m-a lăsat fierea, să explorez situația.
Și am ajuns iar la ideea modului de funcționare al grupurilor umane. Care, adunați ori ba, rămîn oameni.
Cu trăsăturile lor sufletești. Și trăitori totodată pe tipsia asta numită realitate.

Mai exact, ei rămîn fiare. Cum este însă bine să fie și împreună, pentru a se apăra de alte fiare (eventual a le ataca, pentru mai multe resurse), trebuie să treacă peste disconfortul ce au, cînd își stau în preajmă unii altora.
(E vorba de membrii grupului.)

În acest scop ia naștere un limbaj / comportament aparte, doritor să tempereze amintitele frici, dar totodată să creeze un anumit raport cu transcedentul, treabă care face bine la relația cu cerul, dar și în raport cu alte grupuri.

Mai exact, arăți mai de soi când grăiești precum Ticu mai sus (pot paria că liderii de la acea manifestare s-au exprimat cam la fel, iar plebea locului - adică ăia neînstare să țină discursuri - au aplaudat, încîntată că așa oameni superiori îi acceptă în preajmă).

Mda... Nu am reușit să nu fiu al dracului, dar promit că mama mea, cînd va face un alt Mircea, va ieși unul de pus la rană...

Dincolo de astea, ce să spun... Respectivii se află precum orice om / grup uman asemănător, adică se uită (foarte) urît, dacă soliciți detalii despre o afirmație ori alta, de pe acolo. De pildă despre cum e cu vegheatul de sus, pomenit în frumosul text:
„vor veghea de sus cu aura si forta nevazuta, dar simtita: calda, puternica, inspirationala.”

Am momente în care îmi doresc să fac și eu parte dintre oameni...
Dar mă și sperii un pic, la ideea că ajung acolo și să iau pe nemestecate expresii, precum aceea citată.

UPDATE:
Într un loc la poala muntelui, astăzi, un seamăn dă mâna cu un altul, ținând să îl considere totodată (în urma performanțelor montane ale aceluia) drept zeu.
Simt că nevoia noastră de a declara alți semeni zei ni se trage din familie. Și unde nu puteam să înduplecăm vreun matur al locului (în direcția vreunui dram de afecțiune sau măcar de a nu ne mai căra pumni în cap), decât prin elogii nemăsurate.
Așa înclinație s a prelungit inevitabil din familiile alcătuind mediul de acolo, în întregul său.

În paralel, cred că un om pornit pe așa 'perii' își dorește și lui, măcar în adâncul sufletului, un tratament asemănător...
.

PS1
Înțeleg de la d. Lăcătușu că memorabilul eveniment (adică „BUSTENI - CAPITALA ALPINISMULUI ROMANESC”) e organizat „grație unei doamne distinse, sufletiste si eficiente, MARIANA ANTONESCU”.
Fac aici mărturisirea că rar am întîlnit persoană mai din topor decît simpatica Mariana Antonescu. Carele cîndva, să fie vreo șase ani de atunci, m-a trecut atît Prahova, cît și Dunărea - îmi permit să cred că pe nedrept, iar de aici dragostea nețărmurită pe care i-o port...

PS2
Stau și mă întreb cum e mai rău: să fii singur (și luat de ochi de vreo M. Antonescu ori Nicu Dragomir), ori să ai aplaudaci ca în imaginea alăturată?

Plăcuțele funerare de sub refugiul Coștila

Textul de mai jos nu e unul macabru, ci studiu asupra vieții.
A noastră, a montaniarzilor.

Cînd a mers în Germania (1938), Niculae Baticu a remarcat că în masivul Wilder Kaiser nu există cruci, ale celor răposați pe acolo în accidente. În amintirea lor era amenajat însă un perete, undeva la bază, pe unde erau amplasate plăcuțe cu numele nefericiților.

După cîteva decenii, Baticu a adus cu această idee și în Bucegi, în acest scop fiind desemnat perețelul din zona izvorului de sub refugiul Coștila.
Se dorea astfel să nu mai existe cruci, barim în acel munte (iar prin extensie în abruptul prahovean al Bucegilor)


Nu știu exact care e întîia plăcuță pusă acolo, posibil să fie a lui Marian Bulearcă, dus dintre noi în 1973. Cu speranța că mă ține memoria, placa privitoare la Bebe și Mircea a fost amplasată inițial sub peretele Văii Albe, fiind adusă ulterior aici.
Ulterior însă, era inevitabil ca inițiativa să preia caracteristicile meleagurilor noastre (iar totodată cei care nu erau la curent cu inițiativa să-și pună crucile ca și pînă atunci, la locul decesului în cauză).
.
În cazul celor care erau (cît de cît) la curent, unii și-au zis că pot pomeni acolo și pe cei care nu au murit în abrupt.
Întîi, s-a mers pe ideea pomenirii celor care au murit în marii munți ai lumii, dintre ei unora negăsindu-li-se corpurile nici pînă azi.
Apoi au apărut și plăcuțe ale unor cățărători care au murit în patul lor, ba și la adînci bătrîneți.

Inevitabilele vorbe mari. Și care nu pot fi mari dacă nu au pretenția că vreun lucru se va petrece MEREU. Iar asta de către TOȚI (aici, alpiniștii cu articol hotărît).
Mi s-a spus că avea o nevastă foarte voluntară/dominatoare. Ceva a la Zsolt Torok (mai exact mama băiatului său). E rău să discuți dacă nevasta cuiva este sau nu dominatoare?

Am reușit, cu firea-mi imposibilă, să mi-o fac „prietenă” pe Oana Fozocoș (e fiică sau nepoată, lui nea Paul?) (pot paria că ea a ales distihurile).
Nici ea nu-mi pare mai dusă la biserică decît subsemnatul, în ale umorilor prost gestionate...
94 ani... Presupunînd că ating așa vîrstă, oare cum voi arăta atunci? Mi-a plăcut cum se ținea nea Baticu, pe la 85 ani (cînd i-am mîncat ficații într-o adunare generală a CAR)...
Hm... Tocmai el nu are placă aici (sper să nu dau idei cuiva, doar constat!)
Inevitabilele vorbe mari... La o adică nu acceptăm să murim nici pentru ceea ce, pasămite, ne face să trăim...
Dacă voi căpăta vreodată o moștenire, aș merge la un psihanalist (ăstia-s tipi scumpi!), să-l întreb de ce privesc într-un fel ori altul pe Zsolt. Eventual, pe toată lumea din jurul meu...
Culmea ar fi ca acela să-mi răspundă că așa facem toți, dar ceilalți își refulează ori măcar maschează acea stare...
Nu știu cu ce ocazie a făcut Floricioiu acea afirmație.
Foarte posibil nu a făcut-o, dar au pus-o din burtă cei care au amplasat placa.

Dacă decriptez eu bine, e vorba de Const. Cabalorta, „erou al Revoluției”, n. 1961.
Se citește greu acea placă, amplasată deasupra izvorului.
E din aceeași categorie cu troița amintind de George Nichita, de pe Munticel, în imediata apropiere a Bușteniului.

E posibil ca Dan Vasilescu să fi pus placa, el fiind inițiat cîndva în ale muntelui de Dorel.




Pe monumente funerare vezi cu precădere vorbe mari, nu și informații utile. Adicătele cum și unde a murit acela. Nu, nu sînt răutăți din partea mea. Așa ceva ar fi să meditez ce ne trece prin suflet, în ultimele momente... Deși, nici așa ceva nu-s răutăți, ci nepregătiri, pentru marile inevitabile.
Nu cred că-s într-o pasă neagră... Atîta doar că nu mă feresc să abordez și asemenea unghere, ale existenței.
Și:
Am stat de vorbă cu însoțitorul meu, legat de cine-o fi El, din versurile alăturate.
Am dedus că e vorba de Dumnezeu, și nu de munte, pe care distinși confrați îl scriu deseori cu majusculă.
Ca acut bîrfitoriu ce mă aflu, mă întreb de unde știa făuritorul plăcii de mai sus cît e calea pînă la El?
De fapt, el (făuritorul terestru) nu știe, însă dă bine, la public...
Iar asta e un 'must', pentru ființa numită om...
Și: 

Legat de așa situație, inevitabil inițiativa va fi aparținut familiilor acelora și/sau amicilor lor de munte.
.
Legat de așa situație, există o tendință a compatriotului normal, de a socoti că dacă tot e încercat de durerea morții unui apropiat, să i se permită mai mult decît ceea ce se permite oamenilor, în mod curent.

De pildă pusul de plăci în amintitul loc din Coștila, asta pe ideea că acela suferă mult, și nu se cade să-l amărîm cu vreo observație, că nu face bine...
Totodată, îndurerații de acel gen sînt destul de (ca să nu spun foarte) furioși, dacă nu le faci pe plac, dacă nu-i lași să-și facă damblaua.

La același capitol, nu o dată familia aceluia găsește cu așa prilej (în sine nefericit) ocazie de a ieși în relief, purtînd acele moaște, care la o adică o pun și pe ea (pe familie) într-o situație de notorietate.
.
E de spus, dacă tot explorăm fenomenul, că familiile acelor decedați încropesc texte - pe acele înscrisuri funerare - după cum le duc mintea și sufletul. De pildă unii pun versuri, unele oarecum în răspăr cu vîrsta lor biologică, nu și cu aceea psihică (a lor ori a mediului din care se trag).
.
În context, e de punctat că familia și apropiații în cauză se manifestă uneori mai puțin bloc, mai exact unii pun o plăcuță la perețelul în discuție, cît și o alta nu departe, la refugiul Coștila - e cazul lui Galiani.
(lumea alpină nu spune nimic în așa situații, întrucît nu se face... De pildă să îndepărtezi asemenea plăcuțe neavenite, ori vreo urnă a lui Emilian Cristea, din Fisura Albastră. Nu trebuie tulburate dorințele APROPIAȚILOR celor decedați, din motive studiabile...).
.
PS
Alte (obositoare_ detalii...:
Amintita familie poate acționa uneori și în direcții mai puțin așteptate, de pildă frecînd ridichea celui dispărut (cazul unei cruci din Valea Albă), cum că nu a fost prudent, respectiv nu a ascultat...
Dorindu-se inclusiv captarea neofiților, cu vreo lacrimă pentru cei dispăruți (atenție transferată și către cei care au pus placa), sînt menționate nu o dată și titlurile acelora, de maestru al sportului ori profesor.

Mai rar se gîndește asupra viitorului. Mai exact cum vor privi cei de peste 50 ori o sută de ani, o asemenea placă (să presupunem că va scăpa întreagă).
La o adică, nimeni nu-și mai bate capul cu placa amintind de accidentul din 1936. Ori cu scena unde un rănit Ion Iliescu (sic), atunci, îndemna salvatorii să se ocupe nu de el, de ceilalți răniți.

PS2
Oare cum mi-aș face o asemenea placă? Cu ce text? Și unde aș pune-o?
Iar vreun trecător pe acolo cum ar privi-o?
.
Ce-i drept, meditez și cum voi sta la palavre - nopțile firește, ca orice spirite care se respectă.. - cu vreun vecin Gică Rafail. L-aș întreba: „Cum ți-ai umplut vremea, în deceniile pînă am venit și eu, pe-aici?”.










Idolii


N. Baticu, pe cînd merge în Germania, își închipuie că viitorul instructor Aschebrenner este un tip înalt, rezervat, eventual fumînd și pipă.
În realitate a fost total altfel, drept dovadă că nu l-a luat în seamă, pe cînd umbla prin sala de mesei a cabanei unde se afla.


 

 Eu unul am pățit asemănător, inclusiv legat de sau...N. Anghelide.



În așa predispoziții ale minții, va fi contînd ideea de arhetip (care nu știu cums e face, dar trimite gîndul la un matur serios). Bașca umblatul prin cețurile necunoscutului....


 

 

Fotografii, via Doru Vasilescu și Petre Suciu (plus reproducerea unei imagini din carte N. Baticu).


PS
Acum realizez că se împlinește o jumătate de veac, de la plecarea lui Nicolae Anghelide (1975).

Pe felie, realizez că nu am scris nimic anul trecut, la centenarul campaniei de explorări în Bucegi, a fraților Țițeica...
Poate nu e așa rău, ci doar semn că mintea rămîne deschisă, pe... explorările legate de acest subiect.