Making of. Lucru la capitolul despre revista România Pitorească

Nu e simplu, acel lucru. Dar s-a urnit. Iar dincolo de inevitabile momente de lehamite căruța va merge cum trebuie...

Acțiunea îmi aduce aminte inevitabil de lucru la "Sus la munte la izvor" de acum multe decenii. O documentare cît mai amplă, apoi încercarea de a ansambla informațiile retinute, urmată de finețuri de racordare, dar și de introducere a unor informații noi, care vor apărea cu siguranță.
In plus față de 1985-92, am azi o oarece finețe a mintii, a putinței de a depista dedesubturi (de care nu e treabă mea, că alții se irită), dar totodată îmi lipsește de oildă cheful de a mă îngropa (fericit) prin biblioteca Academiei. Nu le poți avea pe toate...

După cum.
Am plecat furios in pomenita acțiune, pe un ins care m-am făcut (de trei ori!) albie de porci, dar intrucîtva m-am dezumflat, în favoarea unei lucrări pe care nu o vreau atît punitivă, cît deșteaptă (că asta va plăcea doar puținilor oameni obiectivi de sub soarele ăsta, e altă poveste).

Încerc să înțeleg. Iar asta fiind similar cu oarece toleranță. Ce e drept, pot bănui că acei 'amici' nu vor fi incantati de așa ceva, cîtă vreme ei nu au nevoie de obiectivitate, ci de subiectivitatea privind lumea (ei, mediul) fără de care nu pot trăi.

.

PS

Nu știu alții cum sunt, dar am o plăcere aproape orgasmică in a încerca să înțeleg pe altii. De pildă ce îi veni lui Ogrinji sa mă facă acele albii (de porci) cam în aceeași perioadă - miezul lui 2017 (că am aflat eu abia peste doi ani, respectiv deunăzi e altceva). 

Ce l-o apucat / traversat? 

Iritare inconstientă, neclară, ori sentimentul că e mai breaz că niciodată, datorită cărților ce începuse a scoate pe banda rulantă, iar implicit nevoia de a plăti polițe celui care-l complexase/intimidase pe felia unde ținuse sa se afirme?

Se înțelege, firește, că se poate discuta și asupra celor care îl complexează pe subsemnatul (sumedenie!) sub cerul ăsta...

**

Un singur lucru ramîne de neschimbat...: și anume schimbarea.

Trăisem cu impresia ca fascinația lui Ogrinji pentru răposata lui colegă și șefă, Anda Raicu, aparține de erotic. Nu zic, inevitabil o ține și de așa ceva (în accepțiunea să-i spun brută, libidinal-freudiană a ideii), dar situația pare să fie mai complexă. Mai degrabă aș da ochi spre o poziție matern(al)ă a Andei. Părea mai cu picioarele pe pămînt, dumneaei.

Că prin adînc era suficient de serafică pentru a se entuziasmat acut de Eminescu, asta ține de vehiculul ales pentru a naviga prin viață, unul producînd bine sieși, dar și feliei de public/semeni care aplaudă așa ceva.

Firește, mai studiez...