Judec. În sensul gînditului.

Judec. În sensul gînditului.
Și anume un material apărut imediat după revoluție (aceea din 1989).

Am spus și eu minunății atunci, iar jurnalul personal mi-e martor. Dar nu am avut a mă adresa altora, mai exact din spațiul media. Sînt curios dacă m-ar fi scăpat atît formulele brusc ajunse la modă (cu sacrificii etc.), cît și mica inconștiență, mai exact a pericolelor ce pîndesc inevitabil din spatele vorbelor mari.
Probabil nu le-aș fi scăpat, fie și cu un pic de ponderație. Căci trebuia, ienvitabil, să țin cont de ceea ce voia auditoriul să audă.

Pe cînd răsfoiesc în general la publicația din care am extras imaginea, mă lovesc de o caracteristică umană. Și anume a nu-ți pune problema, peste ceva timp, despre cît adevăr ori (ne)penibil au conținut scrise ale noastre din trecut.

Ceea ce, la o adică, e o probă a timpului.

Iar totodată, ceva inuman.

Omul normal nu pare să se încurce în așa subtilități, în așa moralități - și chit că face el însuși mare paradă de vorbe mari.

Asta, pentru că îl mînă, conștient sau ba, interesul.

La chestiune, privesc spre un Pop Simion, redactor șef al revistei România Pitorească între 1972 și 1989. E recordmanul scrierilor procomuniste. Și care face o întoarcere la 180 de grade, odată cu revoluția (ce-i drept, așteptau acces la jilțul său lupi nesățioși).

„Nu vom uita [...] pînă în veci de veci. Sint locurile de pri­ve­ghere pen­tru martirii unde am îngenuncheat în îndoliatul Bucu­reş­ti, Timi­şoa­ra, Sibiu. Lumînărl, flori, brazi cu tricolor însîngerat, ca­s­că de sol­dat, în Crăciun îndoliat. Libertatea s-a zămislit din sîngele ti­ne­rilor[1]. E jertfa supremă şl, totodată, slăvita desdăunare a istoriei, a des­ti­nulul românesc: tocmai cei născuţi-crescuţi în blestemata ep­o­­că Cea­­u­şescu au fost groparil acesteia! Citiţi cu atenţie aceste înscrisuri, sfintele sigilii ale revoluţiel. Sint ta­blele noastre de legi potrivit cărora – acum, după ce armele au tă­cut – efectuăm reconstrucția morală a fiinţei noastre lăuntrice, indis­­pen­sa­bilă pentru reconstrucţia economlcă în Iimanul libertăţii [...] O fla­ne­lă pătată cu sînge şi ciuruită de gioanţe a unui tînăr care ne pri­veş­te dln sfînta lui eternitate. Să aşezăm în sufletul nostru lumînare veşnic aprinsă pentru EI, pentru Ei.”

Mă întreb ce e în mintea, în sufletul unui asemenea personaj.
Or, pare să fie o conștiință a faptului că așa se procedează.
Că așa e normal/uman,

Deduc de acolo că așa se trăia în mediul de unde provenea, acela rural din Maramureș. Acolo, și dincolo de hainele de dat gata semeni ori oficialități, aveai de evitat foamea/de dobîndit omenești poziții, prin așa comportament insensibil.
Între așa insensibili, fiecare știe că vorbele mari ori adeziunea la un regim sînt chestie de fațadă. De acum și pentru că avem interese, posturi bine de dobîndit.

 

Altminteri, mă întind cu acel capitol despre RP. Căci apar permanent informații noi, inclusiv din izvoarele pe care le știam, dar către care privesc mai cu atenție, ori mintea nu fusese coaptă încă pentru a decela una ori alta.
În așa muncă, ce conferp oarece plăcere momentului, îți pui și problema lui Cui prodest. Dacă va sta cineva a lectura, ori chiar să aprecieze așa ceva (cum vrea sufletul). Știu însă că aceasta e regula jocului, stabilită de specie, de a-ți închipui că îți va aprecia cineva munca. E ceva precum mulțimea spermatozoizilor. Natura cere să emitem o mulțime, puți apoi la dispoziția speciei, din care viața va alege apoi pe cei puțini, necesari Ei.

Și care nu e obligatoriu să fim noi.

 

Regula jocului, după cum spuneam...