Anda Raicu (1941-2012). Și dublu-mi păcat, de azi

Teoretic, eu comit mai jos un dublu păcat, mai exact unul combinat: mă bag în sufletul cuiva (al inșilor de la revista „România Pitorească”, iar totodată o fac mitocănește...

Oare de ce se ferește lumea (și eu însumi) să i se bage careva în suflet? Uite o pîine de mîncat pentru psihologi!

Ce e drept, ceva e păcat ori de altă apreciere etică doar în raport cu un cod social/moral. Dacă nu te pronunți în baza a așa ceva, atunci e un fapt de viață, și atît.

Iar în cazul meu, deși nu mă veți crede, e doar un demers de a tempera o situație prezentată de alții în public. Acei alții fiind oameni. Iar implicit neagreînd să le umbli la locul lor de simțit bine (unul ce nu poate fi confecționat decît în afara realității, iar implicit în baza minciunii ori măcar a exagerării convenabile).

Doamna Raicu (răposată altminteri la 2012) e o persoană la care mai ales fostul ei colaborator (inclusiv în realizarea unor materiale de revistă și cărți), Mihai Ogrinji, se referă cu maximă evlavie. Îi reproduce totodată scrise mai vechi, într-o rubrică numită „Scrinul Andei”.

Andrei Pleșu mai practică ceva asemănător în ultima vreme (la „Dilema Veche”), chit că este în viață și își reia scrieri ale sieși - pe care le consideră la fel de actuale și după 10-20 ani. Asta, deși la mijloc îmi pare o lipsă de inspirație prezentă,daep nu chiar un ținut al bunicului în geam, de către familie, pentrtu a-i sosi în continuare pensia).

Scrisele dnei Raicu se voiau serafice, iar de aici pleacă un oarece paradox. Dînsa nu mi-a părut vreun personaj cine știe ce poetic în realitate (mi s-a întîmplat să o întîlnesc de mai multe ori la sediul RP, după 1990), iar imaginile înfățișînd-o nu cred că mă contrazic. 

Ce-i drept, colegul dînsei Ogrinji nu reproduce, în completarea amintitei rubrici, vreo poză care să contrasteze cu spiritul Scrinului..., ci ia una din vizibil depărtată tinerețe.

Doamna Raicu preia în ianuarie 1990 conducerea revistei ”România Pitorească” (din care vor pleca mai încet ori mai iute cei considerați a se fi compromis excesiv în regimul abia desființat).

Meritele, pentru acea promovare, îi sînt înfățișate de apropiatul dumneaei, Mihai Ogrinji:

„[Arestarea, în ianuarie 1989, a ] grupului de anticomuniști alcătuit din jurnaliști de la „România liberă” și ”România pitorească” [...] Pe lângă Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Ștefan Niculescu Maier, Alexandru Chivoiu („România liberă”), și pe lângă Mihai Creangă, arestat alături de cei de la cunoscutul ziar bucureștean, alte două jurnaliste de la „România pitorească” au avut de suferit pentru implicarea în această acțiune disidentă. Este vorba de scriitoarea Anda Raicu și fotograful Natalia Dumitru, date afară din redacție și supuse unor presiuni ușor de imaginat pentru acei ani...” Acel dat afară... nu pare să fi avut efecte concret-dureroase, cîtă vreme Ogrinji ține să punctele drept efecte ale dizgrației faptul că Andei Raicu nu... i-a mai apărut un roman, aflat în planul editorial al unei edituri (se înțelege că nu a fost vorba cu atît mai puțin de vreo arestare...).

În context, ne-dramatic e de tratat și informația că „Nu i-a fost ușor, de asemenea, nici colegului nostru Mihai Sipoș, chit că el n-a fost forțat să părăsească redacția. Ca să nu mai spunem că și pe la urechile altor colegi au trecut tot felul de alte gloanțe…”. 

Tot așa, adică în context, e inevitabil să nu dau ochi la o zisă Ogrinji ce însoțește lămuririle de mai sus: „Nu toată lumea de dinainte de 1990 a stat cu mâinile în sân și gândul blocat sub pleoapă. Au existat oameni care au pus mai presus de orice demnitatea, respectarea valorilor, românismul.”  Inevitabil m-am întrebat, aici, în ce-au constat mîinile scoase din sîn ale respectivului - cel care deplînge neimplicarea altora. La o adică, și adică legat de persecuții dinspre comuniști, dînsul nu pomenește concret ce li se imputa (nici chiar oropsitei Anda, cea lipsită de volum). Ci doar că erau urmăriți și că le trecea glonț pe la urechi.