Destinul ideilor așa-zis nebune(ști)

Destinul ideilor așa-zis nebune(ști)

Prin nebunești nu înțeleg ceva de pus la zid, ci îndeobște niște necuvenite social. Niște nu se face, mă înțelegi?
În ce privește destinul, nu am în vedere vreo măreție, că să vezi se traiect existențial i-a promis Providența, ci un banal parcurs de viitor, inevitabil tributar lui 1 + 1 = 2. Adică, nebunesc fiind, nu poți ajunge decît în cutare loc.

Și care nu e coș de gunoi.
În cazul subsemnatului, estinul este să tragă altă idee nebunească după ea. Iar totodată ambele, îndeobște, să fie persoane respectabile cîndva, doar pentru că emitentul lor nu s-a jenat să le emită, iar finalmente să se susțină.

Am scrisără pre Facebook, azi (sînt trei ceasuri?), chestia asta:.

„UMAN. Munte. Istorie

<Zsolt a lăsat prin plecarea lui un mare gol, care cu greu va fi umplut. Alpinist complex, cu performante de excepție, Zsolt și-a găsit timp să se dedice foarte mult și pentru alții. Ce a făcut el pentru lumea alpina românească este ceva unic. Și-a dorit, a știut cum, a depus eforturi considerabile și a reușit în ultimi ani să adune, să unească, să valorizeze, generațiile de alpiniști din ultima jumătate de secol, creând bazele unei veritabile comunități alpine românești. Cine îi va duce mai departe aceste teribile preocupări? Mulțumim Zsolt, pentru tot și pentru toate!>
(Liliana Becea, RP 495)
.
Frumos zis, dar mă întreb subit de ce nu a demarat un mit/cult și despre Zsolt, așa cum a pornit despre Cuxi Șerban (și, slavă Domnului, arădeanul a realizat la viața lui ceva mai mult decît clujeanul...)?
Păi, foarte simplu. Nu a pus nimeni umărul necesar.
Nu s-a mai găsit un Mititeanu.
(nici condițiile istorice în care s-a produs acesta, pe respectiva direcție)
.
Din acest stadiu al discuției, inevitabil e de punctat și cum arăta/arată focul interior (cu surse cu tot) al dlui Mititeanu, care l-a făcut a purcede la cultul mai tînărului său concitadin.
.
Parcă Rhett Butler, în „Pe aripile vîntului”, spunea ceva de genul: „Esențial în viață sînt străduințele”.
Depui cele necesare (deloc puține!) în privința protejatului tău, iese ceva.
Nu, nu.
PS
„Și-a dorit, a știut cum, a depus eforturi considerabile și a reușit în ultimi ani să adune, să unească, să valorizeze, generațiile de alpiniști din ultima jumătate de secol, creând bazele unei veritabile comunități alpine românești. ”
.
Care o fi acea comunitate, ba și nemaipomenită pe deasupra?
.
Firește, trebuie să fii paria ori copil privind la hainele împăratului, pentru a ridica, senin, așa curiozitate...
Nu se face, în lumea bună.
(lumea bună uităndu-se nemaipomenit de urît, dacă îi strici rozul ce-și confecționează în juru-i...)

Tot meditînd acolo despre Dinu Mititeanu, mai exact despre umărul pus de el la mitul Cuxi Șerban, am realizat că nu poți purcede la așa ceva decît în niște condiții (mă refer aici la acele interioare) de excepție. La un ins comun, la care ții, nu te poți lansa în acel demers decît dacă te împinge ceva de excepție. Altminteri., se petrec lucrurile ca la mai toți cei nesusținuți: se scrie frumos la ferpar, iar apoi o dată pe an, la aniversară.

Or, privind spre acel mit întins pe decenii, și după ce cad argumente de tipul I-a plăcut să confecționeze un ceva care să fie adulat, și în care să se proiecteze el, nu-mi iese altă socoteală / ipoteză, decît că i-a fost fiu natural. Altfel nu văd de ce te-ai înnebuni, a confecționa și menține acel lucru.

Într-adevăr, rezultatul a fost onorabil, dar nu depui așa energie (așa... nebunie) decît dacă ai un mobil pe măsură.

Din acest stadiu, tot ca ipoteză..., de fapt mă uit dacă ideea se leagă cît de cît de altele, în sprijin.

La nașterea lui Cuxi, Mititeanu avea 21 ani și jumătate. Pare puțin, dar nu imposibil. Se pune problema ce hram purta doamna, care i-ar fi făcut avansuri.

Tînărul va fi fost focos, dar neexperimentat, așa că avea nevoie de încurajări.

Firește, ideea mea aruncă o lumină proastă asupra căsătoriilor onorabile, dar persoanele vanitoase, ba și un pic țîfnos-infantile (am vorbit despre asta în ultima formă a capitolului la chestiune, cel pregătit pentru ediția II)...

Doamna Ș. - de pildă - este cea care ține să indice imaginile cu fiul (din cartea „Singurătatea verticalelor”) cu ca fiind realizate de ea, fără gînd să le treacă drept ale familiei, ori fără vreo mențiune (căci se poate bănui lesne autor le e cineva din familie), așa cum se obișnuiește în atare caz.

O să ziceți aici că doamna era soția onorabilă a unui om la fel de onorabil (din familie bună). Or, și dincolo de caracteristicile feminine pomenite mai sus, pater familias era un om foarte ocupat. Și niciodată nu știi ce poate face un suflet de Evă, care se simte neglijat.

În continuare, pe filiera ideilor nebune, se pune problema ce legătură a avut acea relație deosebit față de altele care au urmat, în viața stomatologului clujean. Păi va fi avut, altfel ar fi înconjurat cu mai multă afecțiune fiul viu (chit că în viață este acesta, și nu dus, cantitatea de sentimente către acesta îmi pare destul de redusă, ca să nu spun deloc, în raport cu ce a depus și depune Dinu M. spre Cuxi).
Păi va fi avut ceva special, altfel nu genera un comportament pe măsură.

Veni apoi altă idee pe șiragul celor de lavă, mai exact privind o legătură la fel de originală, aceea dintre Mihai Haret (1884-1940) și mama lui adoptivă.

Nea Baticu era categoric în opinie, cum că „trăia cu mătușă-sa” (care îl adoptase, la 29 ani în cap, și trăiau doar ei în menajul rămas după moartea unchiului Spiru Haret).

Am evitat să marșez pe acea idee, nu din vreo jenă socială, cît pentru că, iertat fiind de vorba proastă, nu am stat la fundul lor. Dar cele meditate despre Miti m-au pus să văd altfel lucrurile.

Pe de o parte, îmi povestea nea Florin Ștefănescu despre o vizită de lucru (era secretar al secției teceriste locale) o întîmplare.

Doamna(-mamă) Haret le disturba întrevederea, clamănd de la etajul casei: „Mihai!! Mihăițăăăă!!”. După o vreme, respectivul, un pic dar domol exasperat, a ridicat brațele spre cer, însoțit de vorba: „Oh, femeile astea!”. Și s-a dus la etaj, la doamna-mamă.

Voia să-i spună Noapte bună, înainte de culcare.
Care urare, de ce pot bănui, a fost însoțit și de un pupic.

Ceea ce în sine nu e un cap de țară (ce e drept, nici a castitate nu suna neapărat între aceia).

Dar pune și aici problema personajului feminin în cauză.
Ana Sp. Haret se măritase de foarte tînără cu unchiul matematician și academician. Asta din motive interioare pe care le pot bănui, mai exact să aibă un tată. Ulterior, rămasă văduvă, schimbă polii, în favoarea unui partener de viață el acum mult mai tînăr. 

Iar acolo deja nu e relație care să facă a saliva publicul, ci una care în cel mai bun îl va revolta moral (în bună parte de sanchi, întrucît nu ai motive să fii invidios pe așa ceva decît doar dacă te uiți neatent la caz).

Rămînînd tot pe terenul ipotezelor, dna Haret e posibil să fi fost dependentă de acel tip de relație, căci la doar un an după decesul prematur al lui Mihai, moare și ea.

Existînd acel tip interior, de copil, nu a avut copii, așa că acareturile au rămas oarecum în aer, în sensul că le va fi moștenit cine știe cine. Zic asta legat de faptul că nu există azi vreo casă memorială acolo (la cîtă atenție i s-a dat lui MH - pe lini turistic-epigonică - pînă pe la 1990, nu m-ar fi mirat)