Cîrcotașii. Dramul lor de curaj.

 Cred că unui cîrcotaș îi trebuie ceva curaj, pentru a spune ceea ce altora le pică prost.
Și am aici în vedere fanii vreunui X. , la care se „dă” acel polemist-cu-orice-preț, respectiv de fricoșii de comentarii, supărați că alții au curaj, iar ei ba...

Dau peste un interviu cu Corneliu Coposu, din finalul lui 1991.

 

 

Acolo, d. Coposu răspundea - mingii ridicate la fileu de către intervievator - cum că ar fi binevoit un armistițiu, măcar de Crăciun (cu ocazia căruia e luat interviul), între putere și opoziție.

Pe de o parte, C.C. nu-și ia vreo pauză, în a face cu ou și oțet dușmanul politic numit Divizia D a Securității.

Pe de altă parte, tot el dă cu copita peste găleata cu lapte a armistițiului, numind puterea drept abuzivă. Să tot vrea, acea putere, să pună de un armistițiu cu d. Coposu!  

 

Se poate pune problema aici: ce-i vine cuiva, să scape astfel caii rațiunii?
Cred că pur și simplu se lasă dus de valul plăcerii, care se străduie să mulțumească atît ale viscerelor, cu sentimentul că noi respectăm moralitatea. Pendinte de ultima fiind propunerea de armistiții, mai ales cu ocazia vreunui moment religios important.

Cum acel discurs are loc doar în fața unui amic (sau a amicilor),  nu te va trage nimeni de mînecă asupra derapajelor. Iar un eventual critic va fi luat cu huo, căci e mult prea plăcută mierea ce mulțumește - pe stilul amintit mai sus - cele două importante filoane le sufletului...