Extras dintr-un capitol despre o revistă montană oarecare

„O notă aparte va conferi revistei [„România Pitorească”] în această epocă [deceniile opt și nouă] rubrica „Din eve­ni­mentele muntelui”. Unde se relatează despre accidente – mortale sau ba – prin intermediul condeiului lui Ion Preda. Care adună informații, înde­obș­te de la Salvamont, dîndu-le apoi forma unui articol în revistă. Iar în această acțiune editorială existînd un singur dezavantaj: Ion Preda nu se pricepe la munte, în cel mai bun caz incursiunile în acest mediu limitîndu-se la drumul cu telecabina Bușteni-Babele.

Nu trebuie luate în serios aserțiunile lui Preda de genul „De la piciorul Văii Spu­moase, pornim cu o echipă Salvamont în patrulare pe văile abruptului Ca­rai­man [...] Ur­căm de mai multe ore, pantele devin tot mai grele, iar pînă sus pe Ca­rai­man este încă drum lung”. (RP, 2/1979)

Există afirmații ale numitului ce-au născut puțin spus zîmbete, în rîndul celor care se pricepeau cît de cît la munte. De pildă cea despre marcajul pe Valea Seacă a Caraimanului. Ori această descriere a echi­pei Anghe­li­de-Herman, spre baza traseului în care avea să sfîr­șeas­că tra­gic primul, la 29 iunie 1975: 

„Cînd au început să urce spre Marele Grohotiș, soarele lumina auriu depărtările [...] Purtau rucsacuri, colțari, piolet, corzi – toate sculele pre­țioase pentru escaladări dificile. Erau patru, toți bucureșteni [...] Au de­pășit Pietricica, au trecut de Arsură, de Șeaua Funduri, și pe la Prepeleac au luat-o la stînga spre Vărful Lăncii. Acolo, la Marele Gro­hotiș, unui dintre bărbați a rostit hotărît: «Eu și Sonia facem o escaladă pe Muchia Roșie!» [...]
Un bărbat și o femeie au început să se cațere pe peretele drept de stîncă, înalt de peste 400 de metri. Jos au rămas ceilalți doi din grup. Cîțiva turiști ce mergeau pe drumul de creastă al Pietrei Craiului și-au curmat mersul și priveau cu admirație la cei doi temerari...”

Aș puncta aici că un drum de apropiere spre Muchia Roșie, prin ex­tre­mitatea crestei sudice, mai exact trecînd de la sud spre nord peste punc­tele la Arsură și Șaua Funduri, iar apoi coborînd la Prepeleac este unul mai mult decît bizar. După cum, e greu de crezut că din creasta principală poți zări pe cineva care pornește în escalada coamei pomenite. 

Înclin să cred că I. Preda și-a alcătuit articolul por­nind de la consultul hărții, dar nici acela fericit, căci dacă ai coborî de la Funduri spre „Vîrful Lăncii” nu ai face-o la stînga, ci la dreapta. To­tala nepricepere nu-l oprește însă pe autor să frece ridichi prin jur pentru tragicul accident: „Cum au putut cei doi tovarăși de club să se întoarcă la București [ei renunțaseră la ascensiunea Muchiei din cauza ploii iminente] fără să se fi asigurat că Anghelide și Sonia H. au terminat cu bine escalada? [...] De ce cabana [Brusturet] n-are telefon sau alt mijloc ce comunicație? De ce echipele din Cîmpulung, Predeal, Sinaia n-au specialiști în alpinism? De ce nu s-a putut obține un elicopter?”

Nimeni nu i-a corectat dintre colegii de redacție asemenea derapaje, nici măcar E. Cristea (cît a fost acolo), I. Preda continuînd să scrie în același registru pînă în 1990.

Posibile explicații.
La chestiune, a unui nepriceput care scrie dezinvolt despre teren abrupt, dar fără a se apropia de el, îmi pare a identifica atitudinea unui ins trăit la cîmpie (sau în cel mai bun caz la deal) care dorește să-și compenseze o teamă sădită în copilărie, de niște locuri (cele mon­tane) a cărora idee îl fascinează. A scrie despre el, ba chiar teribilist, îl re­confortează, dar nu pînă la a îndrăzni să se apropie de el.
Ceva asemănător îndrăznesc să identific la Mihai Ogrinji. Care lan­sează (altminteri de aplaudat) o colecție de cărți montane, dar fără să fi umblat vreodată pe munte, iar în paralel mărturisind, legat de vreun pe­re­te, că „mă ia cu ame­țeli fie şi doar privindu-l de jos”. Și cărui vertij i-aș adăuga reticența la ideea de efort fizic accentuat.