Ca să guști paroxistic plăcerea unui loc alpin...

Ca să guști paroxistic plăcerea unui loc alpin, trebuie să fii trecut mult timp de la ascensiunea ta, iar în același timp să nu mai fi capabil să revii vreodată pe acolo...

Ziceți că sună al dracului de urât ce spun?
Poate, dar s au văzut tâmpenii și mai mari decât așa vorbe (din inimă, altminteri)...

În Hornul Ascuns, Colțul Mălinului
Postare pe Facebook, grupul Mountain.xp, la 12 decembrie 2023

Fleacuri. Generalul Florescu, rudă a soției lui I. Udriște-Olt

Nea Baticu îmi povestea că Ion Udriște-Olt era un bărbat frumușel, dar de joasă extracție socială, motiv pentru care își luase o nevastă mai urîțică, dar din familie bună. Ultima cuprinzînd și pe generalul Florescu.
La vremea respectivă (adică demult, în anii 80), știam de un general Florescu - al cărui nume îl poartă o stradă în București - trăitor cam cu mult în urmă, pentru a fi rubedenie doamnei Natalia Udriște.

(soții Udriște-Olt nășind de cununie perechea Ana și Emilian Iliescu, la jumătatea anilor 30)

Abia deunăzi am lămurit misterul, în Memoriile lui Constantin Argetoianu.
Este vorba despre un urmaș, altminteri purtînd același nume, al militarului din vremea războiului de independență.

Memorialistul amintit e un pic dur cu generalul Florescu ediția II, însă informația mi-a fost utilă.

PS
Apropo de  Emilian Iliescu, în ochii (acri, ai) subsemnatului nu mai reușește să-l spele nici o apă, după materialul legionar pe care i l-am citit acum niște ani.

Zic asta revăzînd spusele lui mai mult decît plăcute (dar eu știindu-i părerile din 1941...) din interviul luat de autorii cărții „Ani de drumeție”, 1976.

EMILIAN ILIESCU

Primul preşedinte al asociaţiei turistice Hai la drum ! Director al Bibliotecii turistice şi întemeietor al Asociaţiei fotografilor amatori români (F.A.R.)

 MERSUL PE JOS NU-ŞI VA PIERDE NICIODATĂ FARMECUL

Biografia drumeţului Emilian Iliescu relevă un detaliu interesant, surprins dealtfel şi în biografia altor mari călători, între care am aminti pe academicianul Alexandru Rosetti – devenit destul de tîrziu un pasionat al muntelui. Asta se întîmpla abia prin 1934, la vîrsta de 29 de ani, vîrstă pînă la care alte figuri marcante ale turismului nostru desfăşuraseră deja, în acest domeniu, o activitate relativ prodigioasă. Ne gîndim la Mihai Haret, Valeriu Puşcariu, fraţii Şerban şi Radu Ţiţeica... Cum se explică dragostea atît de tardivă pentru peisajul „extra muros" ?

– Cu peisajul ,,extra muros" am făcut cunoştinţă cu mult înainte de anul pe care îl menţionaţi. Spun acest lucru adăugînd, însă, că prin acest gen de călătorii nu înţeleg doar pe acelea de dincolo de zidurile cetăţii bucureştene. Includ în această categorie, în primul rînd, excursiile din anii tinereţii mele. E drept, multe din ele aveau un caracter adesea ocazional, dar erau călătorii, mai lungi sau mai scurte, ce depăşeau hotarele localităţilor în care mă stabilisem, fie că era vorba de comuna Zătreni – Vîlcea, unde se stabiliseră părinţii mei, ca învăţători, fie că era vorba de Craiova sau Mănăstirea Dealului, unde

am frecventat, pe rînd, clasele liceului. În orice caz, copil fiind, împreună cu mama, apoi cu profesorii şi colegii de şcoală, făceam excursii mai ales în perioada vacanţelor, în împrejurimile localităţilor amintite.

– Aţi vizitat, cu siguranţă, mănăstirile Olteniei...

– Am cunoscut, mai întîi, peisajele magnifice de pe Valea Olteţului, cu dealuri şi păduri care, vara, te invitau să le admiri cromatica inedită, parcă, în fiecare an; iarna, aceleaşi peisaje erau înveşmîntate într-un alb imaculat de nea, încît cu puţină imaginaţie puteai să ,,vezi" locurile, astăzi, sub înfăţişarea pe care o cunoscuseră strămoşii noştri cu milenii în urmă. Mănăstirile le-am vizitat tot în acea perioadă. Am fost la Tismana, ctitoria lui Nicodim, la Govora, ridicată de Radu cel Mare, la Hurez, zidire a lui Constantin Brâncoveanu, la Surpatele, ctitoria lui Tudor şi Stanciu din Drăgăneşti (1500–1522) şi la Mănăstirea Dintr-un lemn (1635). Atunci, de mult, cînd aveam 15–16 ani, mănăstirile mi-au lăsat o puternică impresie, nu numai datorită valorii lor deosebite ca monumente istorice şi de artă, ci şi prin aşezarea lor în peisaj, prin armonizarea lor cu acesta. O impresie pe care mi-au reconfirmat-o excursiile de mai tîrziu Din păcate, azi, călătoriile turistice la monumentele din Oltenia subcarpatică sînt mult prea rare.

– Aceeaşi observaţie poate fi valabilă şi pentru alte zone de mare interes turistic: Maramureşul, Ţara Oaşului, Munţii Apuseni, Valea Mureşului de sus şi de mijloc, Vrancea, văile Ialomiţei şi Dîmboviţei. Să revenim, însă, la întrebarea cu care am începui convorbirea noastră...

– Spuneam că făceam excursii încă în copilărie, împreună cu mama, la mănăstiri şi în timpul vacanţelor şcolare. Dealtfel, încă de pe atunci devenise aproape o tradiţie organizarea de excursii, nu numai în ţară, ci şi în străinătate.

În timpul studenţiei am făcut mai multe excursii pe Valea Prahovei în diverse ocazii, apoi am trecut şi hotarele ţării, în Polonia, în Cehoslovacia, în Turcia şi în Austria. Deşi am trăit mult în mijlocul naturii, totuşi, pînă în 1934 nu am făcut nici un urcuş pe munte. Primul a fost cel de pe Gîrbova, al doilea a fost un urcuş cu peripeţii pe Leaota şi de aici am fost legat definitiv de dragostea pentru creste. M-am înscris în asociaţia de drumeţie ADMIR. Aici am condus cîteva grupuri de drumeţi, îmi aduc aminte că, la una dintre excursii, cea făcută la Voina, grupul era atît de numeros încît se punea problema cum îi voi caza, cabana fiind, pe vremea aceea, foarte mică. Ajunşi acolo, cea mai mare parte dintre ei au dat năvală şi au ocupat locurile. Jumătate au rămas pe afară. A trebuie să-i scot pe unii cu forţa şi să fac o cazare ordonată, iar o parte dintre bărbaţii necăsătoriţi, împreună cu mine, am găsit loc într-o fînărie. Toată lumea a fost mulţumită şi de atunci, de cîte ori se anunţa o excursie condusă de mine, participanţii erau destul de numeroşi.

– Aşadar, cu timpul, ceilalţi au observat la dumneavoastră calităţile unui organizator şi v-au solicitat din ce în ce mai mult. Aţi îndeplinit chiar funcţia de secretar general al asociaţiei. Cine era atunci preşedintele ?

– Primul preşedinte al asociaţiei ADMIR a fost dr. Gheorghe Dumitrescu, om de suflet şi mare îndrăgostit de munte. L-a urmat la preşedinţie Udrişte-Olt, dr. Dumitrescu fiind preşedinte de onoare. Pînă a închis ochii, şedinţele asociaţiei se făceau în laboratorul lui, pe care-l avea în str. Cîmpineanu.

– Atunci s-a clădit şi cabana Babele, iar dumneavoastră, în căutate de inginer, aţi avut un rol deosebit.

– Cînd asociaţia a început să ridice cabana Babele din Bucegi, parte din membri am cărat pietre cu targa şi lemne cu braţele. În timpul construcţiei, care a început în anul 1936 şi s-a terminat în 1937, am locuit cîtva timp într-un bordei pentru a putea dirija lucrările, apoi plecam sus la Babele în fiecare sîmbătă, ca să fac plata muncitorilor, şi mă înapoiam duminică seara pentru ca luni să fiu la serviciu. Toţi am muncit mult atunci, dar cu dragoste.

– Să recapitulăm. În 1934 aţi hotărît să aderaţi la statutul şi programul ADMIR-ului. În 1936 îndeplineaţi funcţia de secretar general al asociaţiei, iar prin 1938 făceaţi parte din Comitetul de redacţie al „Buletinului alpin". În anii 1937–1938, eraţi preşedintele secţiei Bucureşti a ADMIR-ului. Apoi...

– În 1939, am fondat asociaţia turistică „Hai la drum". La început, am condus întreaga ei activitate în calitate de preşedinte activ. Ulterior, am fost ales preşedinte de onoare al asociaţiei. Asta a durat pînă în anul în care au fost desfiinţate toate asociaţiile turistice.

– Dar cu ADMIR ce relaţii aţi păstrat ?

– ADMIR – asociaţia ce avea în fruntea sa pe Udrişte-Olt, era organizată cu mai multe secţii – la Bucureşti, Argeş, Cîmpulung, Braşov... Centrala nu se ocupa decît rareori de secţii. Or acestea, şi în special secţia Bucureşti al cărei preşedinte eram, puneau în umbră activitatea centralei. În aceste condiţii, era firesc să apară neînţelegeri între secţia Bucureşti şi organele centrale. Apoi a intervenit gestul preşedintelui centralei ADMIR, care a desfiinţat, pur şi simplu, secţia.

– Şi, astfel, aţi rămas pe drumuri, cum se spune...

- Într-un fel, da ! Numai că membrii secţiei nu au fost de acord cu decizia lui Udrişte-Olt. Mai mult chiar, se saturaseră şi de propria lor inactivitate, şi de aceea s-a hotărît înfiinţarea unei noi asociaţii turistice.

– De ce i-aţi spus Hai la drum ! ?

– Se ştie că acordarea de nume unor persoane fizice sau unor organizaţii juridice stîrneşte uneori multe căutări din partea celor interesaţi. Noi am vrut să-i găsim o denumire care să corespundă exact ţelurilor pe care şi le propunea. I-am zis Hai la drum ! pentru că noi înşine eram cu toţii drumeţi. Atunci, după ce hotărîsem să formăm o asociaţie turistică independentă eram şi noi... independenţi, ca să zic aşa. Nu aveam sediu, mijloace de deplasare, statut, ş.a.m.d. Ne-am întîlnit toţi într-o berărie pe Şoseaua Iancului, „La Fierea". S-au făcut mai multe propuneri, dar a fost aprobată „Hai la drum". „Naşul" ei a fost Georgeta Bucur, o apreciată excursionistă.

– Cîţi membri număra atunci noua asociaţie ?

– 133. Predominau inginerii, medicii, profesorii, ofiţerii, funcţionarii, dar aceasta nu înseamnă că asociaţia avea un caracter închis pentru celelalte categorii sociale. Erau şi muncitori, dar poate pentru că aceştia aveau prea puţin timp, numărul lor era mic.

– Vă amintiţi de vreunul ?

– Emilian Cristea, actualul maestru emerit al sportului, alpinist binecunoscut, era vulcanizator. Alţii, ca Ion Diaconescu, Florin Marinescu şi Ion Aldea, lucrau la Pirotehnie. Au prezentat adesea tovarăşilor lor de muncă expuneri despre frumuseţile turistice ale ţării, căutînd să-i atragă în rîndurile noastre. Prin programul său, asociaţia îşi propusese sa propage ideea turismului activ în toate mediile sociale, în rîndurile unei mase cît mai mari de oameni şi consider că, în parte, ne-am realizat ce ne-am propus.

– După cum reiese din materialul bibliografie consultat în vederea discuţiei cu dumneavoastră, Hai la drum avea obiective asemănătoare altor organizaţii turistice, dar mult mai variate.

– Exact. Şi aş menţiona în primul rînd varietatea zonelor geografice în care s-au organizat excursii între anii 1939–1947. În al doilea rînd, disciplina pe care o presupunea calitatea de membru al asociaţiei. De reţinut şi continuitatea activităţii turistice chiar în anii războiului, între l ianuarie 1941 – l iunie 1941, de pildă, noi am străbătut trasee importante: Snagov, Predeal, Iezer-Păpuşa, mănăstirile vîlcene, Ciucaş, Buşteni, Diham...

– Şi totuşi, cu toată ampla cuprindere geografică propusă, majoritatea excursiilor s-au derulat în lanţul Bucegilor.       

– Observaţia dumneavoastră privind locurile unde Hai la drum îşi organiza excursiile este valabilă numai parţial. E drept, noi nu avem – cum avea România pitorească – Ciucaşul, numai o singură regiune, o zonă, un munte, prin care să drumeţim. Dar tot atît de adevărat este însă şi faptul că noi, drumeţii de munte prin excelenţă, nu ne-am îndepărtat prea mult de Bucegi. Asociaţia n-a iniţiat nici o acţiune colectivă în Făgăraş, în Apuseni sau în Carpaţii Meridionali. N-am vizitat atunci Maramureşul, nici Delta, nici Litoralul, nici mănăstirile Bucovinei.

– Explicaţiile – dacă le-am căuta, ar fi suficiente: timpul istoric în care şi-a desfăşurat activitatea Hai la drum, predispoziţiile pentru drumeţia de munte ale membrilor ei, depărtarea de Bucureşti a unora din aceste zone... Aveaţi însă un autocar...

– Noua noastră asociaţie nu avea sediu, nu avea cabane, dar avea un vis frumos, dragostea de munte, şi dorea să-şi procure un mijloc de transport propriu. Ca să putem avea acest autocar, cea mai mare parte dintre noi vărsăm aproape tot salariul la casieria asociaţiei; femeile au luat iniţiativa de a da ceaiuri în diverse săli. La ceaiuri se serveau dulciuri, gustări, băuturi, aduse de fiecare membru în parte. În felul acesta am putut aduna ceva bani. Cu ei am cumpărat saşiul de la un cunoscut al unui membru al asociaţiei; banii i-am dat în rate. Cam tot aşa s-a procurat şi caroseria şi scaunele căptuşite cu piele. Comitetul asociaţiei nu mai avea odihnă, fiecare se ocupa de cîte ceva. Am încercat şi am obţinut chiar unele subvenţii. Aşa am putut să punem pe roate autocarul. Se înfăţişa foarte frumos, era de culoare alb-albastră şi a fost botezat „Rîndunica". Un şofer, Fănică Popescu, care lucra la Uzinele comunale, de dragul lui şi a excursiilor, s-a tocmit şofer pe „Rîndunica'', bineînţeles în timpul lui liber şi cu o remuneraţie minimă.

Deplasările cu „Rîndunica" erau organizate în felul acesta: pentru cei care voiau să meargă în excursii şi contribuiseră cu sume pentru „Rîndunica", costul drumului se recupera din banii daţi ca subscripţie. Cei ce nu contribuiseră cu nimic puteau merge în limitele locurilor disponibile, dar cu banii de drum achitaţi pe loc. La excursiile cu „Rîndunica" puteau participa şi cei care nu erau membrii asociaţiei.

– Vă amintiţi ce excursii aţi organizat în vremea aceea ?

– S-a vizitat o mare parte a mănăstirilor din Oltenia. Am făcut o excursie la Sîmbăta, cînd ne-a prins cutremurul cel mare sus la cabană, şi în Ciucaş. A urmat apoi o excursie la Bran, de unde am plecat la cabana de vînătoare „Diana"; dincolo de creasta Pietrei Craiului, la Giuvala, urma să ne aştepte autocarul. Mi-amintesc că, într-una din văile Pietrei Craiului, Ionescu-Dunăreanu a alunecat pe gheaţă şi era cît pe ce să ne dea mult de furcă: fiind rănit, am ajuns cu chiu cu vai la cabana Plaiul Foii, de unde am putut înştiinţa pe Fănică Popescu să vină cu „Rîndunica" pînă la Zărneşti, ca să ne întoarcem repede la Bucureşti. Tot cu maşina aceasta am fost la Snagov, Pustnicu, şi în alte locuri de agrement din preajma Bucureştiului.

– O clauză introdusă în statutele tuturor asociaţiilor turistice viza, în mod expres, obligativitatea respectării disciplinei. Cum era înţeleasă această problemă de către Hai la drum ! ?

– Aş îndrăzni să spun că, în cadrul asociaţiei noastre, încercam să imprimăm o disciplină de fier. Desigur, nu era nevoie pentru asta de măsuri organizatorice, sau de aplicarea unor sancţiuni. Nici nu era posibil aşa ceva, de vreme ce asocierea oamenilor în organizaţie era liber consimţită. Cu toate acestea, la început, faţă de cele cîteva încercări de abatere de la programul de punctualitate pe care ni-l impusesem, a trebuit să acţionăm. Şi iată cum:

– dacă cineva întîrzia la o conferinţă, eu, în calitate de preşedinte al asociaţiei, întrerupeam pe conferenţiar, adresîndu-mă acestuia şi auditoriului astfel: „Permiteţi, va rog, o mică întrerupere pentru ca domnul (sau doamna)... care a întîrziat 2-3-4 minute, să-şi poată ocupa un loc între noi";

– dacă cineva nu era la întîlnire la locul şi la ora fixată dinainte, grupul nu făcea nici o concesie „întîrziatului", ci pleca fără să mai zăbovească un singur minut.

– Se întîmpla aşa chiar şi pe munte ?

– Pe munte situaţia era apreciată în funcţie de împrejurările concrete specifice. Eu m-am referit la punctualitate, la disciplina de la... şes !

– Vă mai amintiţi vreo întîmplare de acest gen ?

– Dacă-mi amintesc vreo întîmplare ?... Aş zice că mi le amintesc pe toate sau, mai bine zis, că ni le amintim pe toate ! Şi asta din mai multe motive: în primul rînd pentru că viaţa mea şi cea a soţiei mele, Ana Iliescu, turistă mai veche decît mine, pe care am cunoscut-o ca participantă la şezătorile ADMIR-ului, nu se derulează, nici acum, în afara turismului; apoi vine o vîrstă cînd, deşi mai calci unele locuri dragi, cele mai multe clipe din viaţă le trăieşti în dialoguri urmate de lungi tăceri...

– Povestiţi-ne, totuşi, cîteva întîmplări l

– Uite, pentru că vorbeam despre punctualitatea instituită în cadrul asociaţiei noastre, am să va relatez două întîmplări legate de acest aspect.

...Pentru prima excursie cu „Rîndunica" locul de întîlnire şi de pornire din Bucureşti era fixat în faţa Ministerului Agriculturii. Momentul plecării era stabilit pentru ora 15; într-o sîmbătă. La 15 fără cinci minute, autocarul era gata de plecare, numai că, din păcate, cîteva locuri rămăseseră goale. Ce era de făcut ?... Să-i aşteptăm pe întîrziaţi, ori să plecăm la ora stabilită ? Desigur, conform normelor impuse în privinţa disciplinei, am hotărît plecarea la ora 15. La 15 şi 2-3 minute, în timp ce făceam cotul străzii pentru a ne îndrepta spre Arcul de Triumf, cei întîrziaţi ne făceau semne disperate cu mîna, să-i aşteptăm. Zadarnic însă ! Totuşi, ei au participat la excursie. Atunci cînd autocarul ajunsese la Arcul de Triumf, aceştia ne aşteptau acolo, căci se aruncaseră în grabă în taxiuri. Altădată, eram tot cu „Rîndunica" la Rîmnicu-Vîlcea, unde făcusem un popas pentru masă. Stabilisem împreună ora de plecare şi oamenii s-au împrăştiat care încotro. Cînd a venit timpul de plecare, cine credeţi că lipsea ? Tocmai soţia mea. Ce era să fac ? În mine s-a dat o luptă mare. Era soţia mea. dar în excursie era o membră a grupului carp trebuia să respecte aceleaşi reguli ca toţi ceilalţi. Dacă făceam o concesie, trebuia să mai fac şi altele.

Am găsit rapid un subterfugiu. Din ochi m-am înţeles cu şoferul Fănică Popescu şi i-am dat ordinul de plecare. Fănică a pornit, fireşte, dar după cîteva sute de metri a simulat o pană la motor şi a oprit maşina. A sosit în mare grabă şi nevastă-mea. Autoritatea a fost, într-un fel, salvată.

– Eraţi, cum se vede, un preşedinte sever şi drept.

– Dacă nu aş fi procedat aşa în împrejurarea respectivă, ar fi însemnat să fac concesii punctualităţii, disciplinei, să contribui eu însumi la coborîrea ştachetei prestigiului asociaţiei.

– Severitatea dumneavoastră ca preşedinte nu a împiedicat, din cîte ştim, în nici un fel buna dispoziţie, veselia în timpul drumeţiilor.

– Să nu exagerăm în ce priveşte severitatea mea ! Eu cred că era vorba, mai degrabă, de corectitudine şi nu de severitate în înţelesul strict al cuvîntului. Dealtfel, e bine să spun că Hai la drum îşi avea propriile ei cîntece, care îi însoţeau pretutindeni pe excursionişti.

– Exista chiar şi un imn al asociaţiei: „Cînd pleacă Hai la drum spre creste". Noi l-am descoperit în numărul din octombrie-decembrie 1939 al „Buletinului Hai la drum".

– Exact ! Acesta era imnul asociaţiei. Mai popular decît imnul, prin frumuseţea versurilor şi a melodiei sale, a fost cîntecul intitulat ,,Căsuţa albă". Autorul lui, ca şi al imnului, era poetul Virgil Costescu. Un poet necunoscut şi nefericit, a cărui operă, dacă se mai păstrează pe undeva în manuscris, ar merita, poate, să fie valorificată.

– Motivul poetic al melodiei „Căsuţa albă" este inspirat de cabana de la Bran ?

– Da, aşa îi spuneam noi casei pe care o închinasem acolo: ,,Căsuţa albă". Dar nu era vorba de o cabană propriu-zisă, ci de o casă pusă la dispoziţia noastră de către tîmplarul din Bran, Gheorghe Aldea, un prieten de-al nostru şi un om de o bunătate şi veselie remarcabile. De la „Căsuţa albă" făceam excursii în Bucegi şi Piatra Craiului. Aici petreceam, după moda locului, sărbătorile de iarnă şi de primăvară.

– „Căsuţa alba" era, aşadar, „sediul" asociaţiei „Hai la drum" în Bran. În Bucureşti aveaţi un sediu permanent ?

– Şedinţele de marţi seara le ţineam, la început, la restaurantul „Helveţia", iar mai tîrziu într-o încăpere de la parterul hotelului „Excelssior", unde îşi avea sediul „Far-ul".

– Asociaţia fotografilor amatori români – F.A.R. cum i se spunea prescurtat – a fost, ni se pare, prima organizaţie a fotografilor amatori din România. Răsfoind revista pe care o edita între anii 1936–1941, „Fotografia", ne-am dat seama că materialele publicate în cuprinsul ei erau de foarte bună calitate, că de fapt ele rivalizau cu cele semnate de profesionişti.

– Noi, cei de la F.A.R., nu eram profesionişti. Cu toate acestea, realizam fotografii bune, mai ales pe cele în alb-negru. Explicaţia trebuie căutată în pasiunea pe care o demonstrau, în acest sens, cei care activau în cadrul asociaţiei. Era o pasiune dublă, adesea, de un talent incontestabil.

– Dintre autorii fotografiilor publicate în revistă, cine s-a remarcat în mod deosebit ?

– Au fost mulţi cei ale căror materiale au fost apreciate la vremea aceea, nu numai de cititorii publicaţiei, ci şi de marele public, cu prilejul diferitelor expoziţii iniţiate de F.A.R. Dintre ei aş aminti doar cîteva nume care îmi vin acum în minte: ing. Petre Lolescu, cpt. Ion Şuţu, Ion Udrişte-Olt; unul din foştii membri ai F.A.R., Mircea Bob Eremia, a devenit mai tîrziu profesionist, iar Emilian Cristea este astăzi deţinătorul unui număr impresionat de imagini – diapozitive – realizate cu o pricepere de invidiat.

– Dumneavoastră, Emilian Iliescu, aţi fost fondatorul F.A.R.-ului. Preocupările asociaţiei, din cîte am putut constata, nu erau canalizate numai în direcţia realizării fotografiilor menite să popularizeze frumuseţile turistice ale ţării. Care au fost, însă, direcţiile activităţii desfăşurate de „Biblioteca turistică" pe care aţi condus-o ?

– ,,Biblioteca turistică", aşa cum ne lasă să înţelegem însăşi numele ei, îşi propusese un scop bine precizat: publicarea cărţilor turistice – ea fiind o editură. Era acesta un program al său de la care, în calitate de fondator şi director, nu m-am abătut niciodată. N-am făcut-o, pentru că doream să lansăm titluri de interes major, în măsură să facă o bună propagandă drumeţiei. Din păcate – cu toate că editura a fiinţat timp de 11 ani, între 1936–1947, n-am putut tipări decît un număr extrem de mic de titluri:

„Bucegii şi Piatra Craiului" de I. Ionescu-Dunăreanu, 1936;

„Opt zile în Retezat" de Emilian Iliescu, 1944;

„Piatra Craiului" de L Ionescu-Dunăreanu, 1946;

„Pe Valea Cernei" de Emilian Iliescu, 1947.

Menţionez că, editînd numărul l al acestei colecţii, am lansat în publicistica turistică pe I. Ionescu-Dunăreanu.

– Oricum, ideea înfiinţării unei edituri cu un profil atît de inedit în peisajul instituţiilor similare a fost lansată. „Biblioteca turistică" trebuie considerată, din punct de vedere istoric, precursoarea vechii secţii de turism din cadrul editurii Meridiane, urmată de crearea Editurii pentru turism în 1971 şi mai apoi de Editura Sport-Turism. Cum se explică faptul că dumneavoastră, în cadrul „Bibliotecii", aţi publicat aşa de tîrziu o carte ?

– Explicaţia e simplă: pe atunci nu mă exersam în acest domeniu al scrisului, îmi plăcea mai mult postura de organizator de turism şi mă bucuram cînd reuşeam să pun pe picioare acţiuni care, ulterior, s-au dezvoltat uneori remarcabil.

Cărţi cu tematică turistică am început să scriu ceva mai tîrziu, într-o perioadă, în care făceam excursii mai mult de unul singur, său numai cu soţia, mi-am notat impresiile de călătorie prin munţii tării. Aşa s-au născut titlurile: „Opt zile în Retezat" (1944), „Pe Valea Cernei" (1947)...Munţii Retezat" (1968), „Popas în Retezat" şi..Pe Argeş în Sus" (1971).

Alte lucrări au fost tipărite în cadrul primei serii a colecţiei,.Munţii noştri" – editată de O.N.T. Dintre acestea aş menţiona:..Munţii Retezat", „Ceahlăul". „Munţii dintre Olt şi Jiu"...Munţii Rodnei", „Rarău şi Giumalău". Din păcate, cititorii nu le găsesc în biblioteci la indicele de autor. E^]e au apărut fără numele autorului. Totuşi, cei avizaţi ştiau cui aparţin. Apoi, am publicat recent în Editura Sport-Turism ghidul despre Retezat, în colecţia..Munţii noştri".

– Observăm că aria de cuprindere tematică a cărţilor dumneavoastră este destul de amplă: Retezat, Valea Cernei, Valea Argeşului, Munţii Rodnei, Ceahlău...

– Sînt zone pe care le-am străbătut, pas cu pas, unele încă de pe vremea cînd mai exista „Hai la drum" ! Altele au fost vizitate de mine mai tîrziu, în timpul liber, sau în anii din urmă. ca pensionar. Aş vrea să spun, în orice caz. că nu mi-am permis niciodată să scriu despre un anume loc înainte de a-l cunoaşte foarte bine, înainte de a face investigaţii amănunţite pe teren.

– Aţi iubit drumeţia şi totuşi, la un moment dat, aţi părăsit asociaţia. Cum explicaţi acest lucru ?

– În anul 1941, cînd ţara a intrat în război, autocarul nostru a fost rechiziţionat: m-am deplasat personal la Tîrgu Ocna pentru a-l da în primire. Excursiile noastre au continuat şi în timpul războiului, cînd s-a putut, şi pînă la desfiinţarea tuturor asociaţiilor de drumeţie.

În timpul mobilizării, am renunţat la preşedinţie, transferîndu-i lui Ion Ionescu-Dunăreanu această funcţie. Scarlat Antonescu şi Ion Tămăsescu erau vicepreşedinţi. Secretar era Octav Tuhai. După desfiinţarea asociaţiilor de drumeţie, am făcut o serie de deplasări în grupuri. Preferam însă excursiile în care eram însoţit numai de soţia mea. Am bătut astfel cea mai mare parte din munţii noştri, pe poteci marcate, şi prin foarte multe locuri nemarcate.

– În cadrul asociaţiilor de drumeţie, aţi ţinut mai multe conferinţe de specialitate completate cu sfaturi pentru începători. Cum v-aţi împăcat cu această categorie de drumeţi ?

– Cu toate sfaturile şi învăţămintele date de multe ori am fost pus în situaţii dificile, din cauza unor grupuri, vîrstnici sau tineri, pe care nu am putut refuza să-i iau sub ocrotirea mea. Îmi aduc aminte că, într-una din ieşirile noastre, în doi – eu şi soţia – în Piatra Craiului, un oarecare funcţionar de la un minister conducea un grup de aproximativ 15–18 persoane, echipate, fiecare, cum s-a priceput; majoritatea femeilor purtau pantofi de oraş, pardesie, aveau poşete; doar doi-trei bărbaţi erau echipaţi pentru o călătorie pe munte. Se vedea că sînt nişte novici. De cum ne-am dat jos din tren, la Zărneşti, conducătorul lor care ne cunoştea, a ţinut morţiş să meargă cu noi. Zadarnic i-am explicat ca intenţionam să facem un traseu dificil. Conducătorul grupului, inconştient, nu a vrut să înţeleagă, afirmînd mereu ca, pe răspunderea lui, o să ne urmeze. Am încercat toate mijloacele, doar, doar, o să renunţe. Degeaba. Şi, ca un făcut, am dat de necaz. Aş spune chiar că nu a lipsit mult ca totul să se soldeze cu o catastrofă. Conducătorul acela a luat-o înainte, cînd tot grupul se odihnea într-un canion abrupt, extrem de îngust. Neatent, a dizlocat un pietroi, care se rostogolea cu furie spre noi. Cînd soţia mea a strigat: „piatra".... eu abia am avut timp să spun: ,,la perete !"... Nenorocirea a fost evitată fiindcă pietroiul s-a izbit de un prag, s-a spart în mai multe bucăţi; doi din grup au fost atinşi uşor, iar una din spărturi s-a lovit de bocancul meu, proptit în calea ei la timp, dar a izbit-o în spate pe soţia mea. Mare parte dintre,cei care s-au ferit, lipindu-se de stîncă, s-au ales cu nasurile julite. Nu am cuvinte să descriu cum am urcat peretele muntelui şi cum am ajuns la destinaţie. Dintre toţi participanţii de atunci, mă îndoiesc că vreunuia i-a rămas o cît de puţină dragoste de drumeţie...

Şi mai e ceva. Deşi m-am străduit ca în grup să am oameni disciplinaţi şi să-i cunosc, cît de cît, de multe ori mi s-a întîmplat să constat că unii au caractere inadaptabile la situaţiile dificile ivite pe munte. Am avut însă şi satisfacţii. În cadrul întreprinderii unde am lucrat, am iniţiat cursuri de orientare turistică şi am organizat şcoala de schi. Accidente grave nu s-au întîmplat în acţiunile turistice iniţiate de mine, afară de cazul lui Dunăreanu şi asta din neatenţia lui !

– Să ţinem cont că, cu ani în urmă, drumeţiile pe munte erau mai rare, drumeţii adevăraţi mai puţini, iar iarna urcuşurile erau întreprinse numai de către cei încercaţi.

– E drept ! Ceea ce spuneţi îmi aduce aminte că, în 1947, prin decembrie, fiind invitaţi la ocolul silvic Buhalniţa, astăzi acoperit de apele lacului Bicaz, ne-am gîndit că putem da o raită prin Ceahlău. Zis şi făcut ! Am plecat cu soţia într-o după-amiază, avînd o recomandare către un pădurar care locuia la canton, azi cabana de la Izvorul Muntelui. Pădurarul urma să ne însoţească. Ziua era senină. Zăpada mare, îngheţată, ne scîrţîia sub picioare. Am ajuns în creasta Secu cînd se îngîna ziua cu noaptea. Ne-am oprit sub un brad unde zăpada era toată răscolită; am văzut cantonul şi am coborît odată cu noaptea care ne-a acoperit cu mantia ei. Cînd pădurarul ne-a văzut la acel ceas în uşa cantonului, nu-i venea să creadă că sîntem într-adevăr teferi. Abia a îngăimat: „Acum nici un sfert de oră au urlat lupii în creasta dealului. Cum de aţi ajuns aici ?..."

Peste noapte am dormit acolo. Dar, ca răspuns la recomandarea şefului lui de-a ne însoţi pînă la cabana Dochia, el a spus că nu merge şi nici pe noi nu ne sfătuieşte s-o facem. Zicea că, de cînd este el pădurar pe meleagurile acelea, n-a văzut om să urce în puterea iernii sus pe munte şi încă pe o zăpadă atît de mare ! Desigur, noi am rămas neclintiţi în hotărîrea noastră. Cînd am fost gata de drum, pădurarul era şi el gata, cu arma la umăr. Ne-a spus: „Cu oameni ca dumneavoastră, nu-i de glumit. Şi apoi cum să va las singuri ?"

- Cum a fost drumul pe munte ?

– Drumul a fost destul de obositor. În rest, o încîntare. Cabana era închisă, aşa că am făcut foc într-o magazie, ne-am ospătat, apoi ne-a călăuzit pădurarul pe poteci de vis, aproape numai de el ştiute. Pădurarul se tot minuna de curajul nostru.

După un an am drumeţit pe toate potecile Ceahlăului, multe din ele încă nemarcate. Mai tîrziu, cînd satele din jurul lui au fost potopite de oglinda apelor lacului Bicaz, am trecut peste ape cu barca sau vaporaşul.

– Aţi făcut excursii şi în alte masive muntoase, despre care aţi scris apoi cărti sau aţi publicat articole de popularizare a unor trasee vechi şi noi. Nici călătoria pe ape n-aţi neglijat-o, cu vaporul în susul Dunării, la Ada-Kaleh şi mai departe, prin Porţile de Fier.

– Am cercetat litoralul nostru de la un cap la altul. Nu am lăsat la o parte vestigiile descoperite în decursul anilor, muzeele în aer liber şi vechile aşezări din jurul Constantei. Drumeţia noastră am extins-o şi pe malul bulgăresc. Plecînd de la Vama am vizitat Balcicul, Caliacra, am coborît în văile îmbrăcate în haina bogată a smochinilor, ne-am căţărat pe stînci.

Am mers şi prin Dobrogea de nord, trecînd cu vaporul la Tulcea; am ajuns la Denis-Tepe. De dealurile Babadagului înalte numai de 240–260 m altitudine, dar bogat înveşmîntate cu păduri de stejar şi tei; am trecut din lacul Babadag în lacul Razelm, am urcat dealul şi am vizitat vechea cetate Heracleea, m-am desfătat printre grindurile Razelmului unde hălăduiau numeroase cîrduri de păsăret. Pot spune că am bătut ţara în lung şi în lat, am cunoscut munţi, văi, sate, oraşe, mănăstiri, cîmpuri întinse, rîuri, lacuri, ape, am acumulat în suflet toată frumuseţea şi bogăţia ţării mele.

– Într-un interviu la radio spuneaţi că aţi făcut un drum la Cîmpuşel, pe Valea Jiului. Aţi vrut să revedeţi locurile acelea legendare, sau să revedeţi pe vechiul dumneavoastră prieten, Gheorghe Boroi, despre care aţi scris de atîtea ori, aşa aţi spus parcă ?!

– Da, dar eu nu pot face separaţie între om şi loc. Cîmpuşelul este „o gură de rai" cuibărită între cotloanele Iorgovanului şi Oslei, la răscrucea cărărilor care duc spre Vîlcan, Godeanul şi Retezatul Mic, dar în mintea şi în inima mea locul acesta nu poate fi conceput fără pădurarul şi prietenul meu Boroi. Frumuseţea acestor locuri se împlineşte parcă cu sufletul acestui omuleţ, de o rară agerime şi sprinteneală, cu inima lui largă şi sinceră. Acest om pasionat de munca sa iubeşte deopotrivă sălbăticiunile pădurii, oamenii, florile, apele, munţii, codrii şi farmecă pe oricine îl cunoaşte. Ne-am bucurat împreună de revedere, de drumuri, de peisaj.

De data asta eu am făcut incursiuni mai uşoare, impuse de starea sănătăţii. Soţia mea însă nu s-a lăsat pînă nu a călcat şi unele dintre potecile străbătute de noi altădată. A ajuns pînă la izvoarele Cernei, a mai urcat pe Oslea şi pe Iorgovanu din Retezat, ajungînd pînă la Albele şi pe Drăgşanu, pe drumul descris în călăuza mea „Pe Valea Cernei".

Nu am neglijat nici peşterile, nu toate despre care s-a scris, dar destul de multe ca să-mi rămîie ferecate în suflet toate minunăţiile săpate în piatră de migala apelor ce îşi căutau cale slobodă spre lumină.

– După o asemenea prodigioasă activitate, desfăşurată pe o perioadă de peste 40 de ani, bănuim că aveţi acumulate comori sufleteşti greu de măsurat.

– Aveţi dreptate ! În prezent, cînd starea sănătăţii mele mă împiedică să mai fac excursii pe munte, mă mulţumesc cu amintirile şi ele sînt, cum aţi spus, nesecate comori. Asta nu înseamnă că nu mai activez pe tărîmul turismului, ca să zic aşa ! Pînă nu demult am fost prezent, săptămînal, cu un articol de turism în ziarul „Munca"; colaborez la diferite „Almanahuri" şi revăd din cînd în cînd notiţe şi însemnări făcute cîndva. Mi-aş dori sănătate, ca să mai pot redacta.vreo carte, două...

– Din această ipostază, de pionier şi veteran al turismului, ce sfaturi aţi da generaţiei tinere ?

– Cînd unii drumeţi de astăzi vin pe la mine ca să-mi ceară sfatul, le stau la dispoziţie cu multă plăcere, dacă-mi cereţi dumneavoastră, acum, cîteva sfaturi pentru cei tineri, am să spun ceea ce ar spune oricare din confraţii mei, marii iubitori ai drumeţiei:

* să refuze, cu orice preţ, consumarea băuturilor alcoolice la munte; ospeţele cu alcool pot fi făcute şi acasă;

• să folosească, în drumeţie, o costumaţie adecvată;

• să nu pornească niciodată pe drumuri nemarcate şi fără o bună călăuză; muntele e un imperiu frumos al naturii, dar ascunde atîtea capcane pentru cei care nu-l cunosc bine; nu este un eroism, ci o imprudenţă să te iei, sus pe munte, de piept cu vremea;

• să lase locul curat; aşa procedam noi – ardeam hîrtiile într-un loc permis, iar cenuşa o aruncam să îngraşe iarba şi florile muntelui.

– Nu putem, tovarăşe Emilian Iliescu, să încheiem convorbirea noastră fără a vă solicita părerea despre turismul actual.

– Nu cred că e absolută nevoie de părerea mea în acest sens. Dacă m-aţi întrebat, am să va spun că sînt realizări formidabile, uluitoare, mai ales pentru noi, vechii turişti. Litoralul Mării Negre este un rai de frumuseţe. În Deltă s-au făcut pentru turism lucruri minunate. S-au restaurat cetăţi vechi şi s-au pus în valoare obiective de tot soiul; se face, de asemenea, o bună propagandă. Toate generaţiile pot beneficia de avantajele turismului modern, graţie mijloacelor mecanice de transport puse la dispoziţia amatorilor.

Eu însă, trebuie să o spun din capul locului, sînt adeptul formulei lui Calistrat Hogaş, care spunea: „Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine..."

Desigur, formula lui Hogaş e valabilă în primul rînd pentru munte. Mă întreb totuşi de ce mulţi turişti preferă să se deplaseze în toate locurile numai şi numai cu mijloacele auto ?... Oare mersul pe jos să-şi fi pierdut frumuseţea ? Hotărît, nu ! Dintre toate formele de turism doar drumeţia are cu adevărat farmec, şi acest farmec trebuie să-l cunoască fiecare. De fapt, se şi observă o anumită tendinţă de întoarcere la această veche formă şi cred că, în curînd, ea va predomina, în ciuda tuturor modernizărilor. Doar drumeţia poate dezvălui adevăratele frumuseţi ale naturii, iar farmecul ei nu se va pierde niciodată.

Notă. Emilian Iliescu a decedat la scurt timp după acordarea interviului.

„Acolo (jurnal de cord)” (în lucru)

 Fișier căruia îi adaug noi file, în timp





Să vedem ce-o să iasă.
Iar în interior contrîndu-se dorul de a scrie (nuia scund că există acolo și dorință de a fi băgat în seamă), cu un paznic ce-mi declară de rahat subiectul, cît și exprimarea de acolo.

Iar cu ultimele observații chiar e o treabă, căci a te da entuziasmat de un drum al tău pe Hornul Ascuns (Colțul Mălinului, Coștila, Bucegi), la o vreme cînd deja acel traseu era de doi lei,  îl face și mai de glumă, în vremea 9c-urilor sau a drumurilor pe cine știe ce mari munți ai lumii...

Pe felie, e de menționat că întreg demersul memorialistic a demarat anterior cu capitolul despre trecerile-mi (puține) prin Piatra Craiului.

Ca de obicei eu fiind găină lăudîndu-și mărgica, nici acest material nu este încă periat.

Ciudățenii, de ale sufletului scriitoricesc

Asud la memoriile montane.

Au trezit un fel de leu interior care dormea.

(e normal să fie așa, căci nu toată ziua îmi scriu memoriile... Nu am mai făcut așa ceva de prin 1984-87. În primul an dintre cei enumerați, am trecut într-un caier dictando A5, cu creionul, „Amintirile unui mic alpinist”, tratînd primii trei ani de munte. Peste trei ani, am scris unele ale întregii persoane, de data asta pe fil de caiet studențesc. Parcă tot cu creionul. Altminteri nu-s rătăcite pe cine știe unde ori dispărute, ci la vreo doi metri de mine, și chit că nu știu să le fi recitit vreodată, de atunci. O rezistență pare să stea la așa poartă, a revederii lor...)

Leul acela are între altele pornirii de lăcomie, de a pomeni cît mai multe în acele memorii. Ceea ce poate plictisi cititorul, oricum prins de ale lui, și nu de aiurelile altuia. În același timp, țin tot mai mult să reproduc din scrisele mele de pe atunci. Care nu erau prea cumințele, mai exact cuprindeau destule pase de aroganță, limbaj mai slobod (nu neapărat injurii).

La așa stadiu se lasă cu dilemă, cu gîndiri cum să iau lucrurile în continuare. 

Iar de aici vine o idee urîtă.

Și anume să scriu pentru mine.

Ca și cum vorba asta nu-i îndeajuns de nașpa, pentru a-i face loc cît de cît în conduită am nevoie să o comunic... altora. Cum stau lucrurile mai exact, șți ce decizie aș lua.

Cum trebuie să dreg totuși busuiocul, aș trece pe contrapagina eventualului volum că mulțumesc publicului, pentru mi-a dat voie să scriu pentru mine, așa op...

Firește că e o minciună, dar altfel nu se lasă urnite lucrurile...

Pe de altă parte, iar ajung la situații precum explorarea pe munte... Să vedem ce iese, în urma acestei îndrăzneli... Va fi textul mai altfel?

O specie relativ nouă, a puitorilor de steaguri naționale

E o specie relativ nouă, aceea a puitorilor de steaguri naționale, pe vîrfuri dar și alte locuri montane. Nu îmi aduc aminte să fi existat asemenea categorie înainte din 1990 (iar ante 1947 așa ocupație va fi fost apanajul exclusiv al oficialităților, însă vizînd doar așezările umane).

Dumnealor, așa vajnici patrioți, îmi par din categoria amplasatorilor de cruci: nu-și fac probleme, că demersul lor o deranja pe un ne-gînditor-la-fel. Amplasează sfînta țesătură în trei culori pe unde le vine lor (popular zis, li se scoală), și gata.
Iar asta, în baza gîndului că reprezintă optica tuturor, sau, în cel mai rău caz, a marii-marii majorități a semenilor, din lume în cazul credincioșilor, din țară, în ce privește iubitorii (montani) ai drapelului.

Un asemenea steag a stat atîrnat în ultima vreme de crucea lui Rafail, din traseul alpin Valea Seacă a Caraimanului (Bucegi).
A stat.

Este greu să contești asemenea gesturi, cel cu pusul de tricolor în vînt, dar tot o voi face.
Cred că se trage de la acea însușire de bază, pe care ne-a lăsat-o Specia, dacă nu e cumva proprie tuturor viețuitoarelor, animale și vegetale.
Și anume dorința de a domina (puteți trece liniștitiți și pe subsemnatul, aici!). Ea sună prost în morală, dar la origine vizează supraviețuirea, în condițiile unei inevitabile penurii de resurse.

Într-o societate cît de cît civilizată, aceea a oamenilor, nu poți umbla deschis cu așa lozincă, pe care o maschezi sub o lozincă acceptată acolo. De pildă sprijinul acordat vreunui „stîlp” spiritual al locului, cum ar fi religia, ori naționalismul/patriotismul. O asemenea acțiune te va scoate în același timp, DEASUPRA semenilor/inșilor de rînd, transformîndu-te într-un 'subofițer' al locului, deasupra cătanelor de rînd, ce urmează obedienți și atît, acele simboluri. Este iar o moștenire dinspre Specie, să vrei să fii deasupra semenilor...

Ca de obicei, așa acțiuni se petrec într-un spațiu favorabil. Nu se va duce nimeni a pune o cruce în spațiul musulman, căci aceia, fiind oameni, sînt la fel de intoleranți ca restul semenilor.
(ceea ce e normal din punct de vedere al sufletului: au găsit și ei un spațiu unde se simt bine, cu angoasele diminuate, și vine un ghiaur să li-l tulbure...).

Puitorii de drapele procedează asemănător. Nu le vei simți existența în teritorii străine, a la Bucovina de Nord. Ori Basarabia de Sud. Ci doar pe meleagurile protejate de autorități tributare ideatic și ele, acelui steag. Dar nici acolo oriunde. Nu spre fruntarii, să zicem pe malul Dunării, la Giurgiu.
Ci în inima țării, pe vreun pisc Moldoveanu, a cărui... românitate nu o contestă nimeni, iar totodată e mai greu de atins, de un ipotetic invadator. E semn de curaj, firește (pe oportuniști nu i-a dat niciodată curajul afară din casă).

Pot înțelege, în paralel, nevoile sufletești are respectivei categorii umane. Cum li se umflă inima. Cum depășesc mai ușor, ale vieții.

Ca notă particulară, cred că în cazul drapelului de la crucea lui Rafail, ultima lor grijă a fost ce va fi zis răposatul june (isprăvise ceea ce e numită azi clasa VIII), de așa țesătură pusă la căpătîiul său.
Asta presupunînd că i-au citit plăcuța funerară de acolo, nițel cam ștearsă de vînt. ploi și ninsori. Iar implicit au meditat cine a fost insul, care le-a oferit prilejul de a-și anina ei steagul.

PS1
Că veni vorba, nu am idee ce fel de ciment o fi pus la baza ei, dar barim în ultimele decenii nu am simțit acea cruce șubrezită, în amplasamentul ei. Ce e drept, nici nu a avut parte de fulgerele lovind surata de pe Acele Morarului...

PS2
Admit, cel dintîi, că rîndurile-mi de mai sus îs răutăcioase. Dar se prea poate ca dumnealui Creatorul să fi lăsat cu un scop așa oi negre.
Și anume de-a împiedica să băltească apa, unui domeniu uman oarecare. De trata un exces, prin altul în direcție opusă. Fără doi-trei zavergii, s-ar fi considerat și astăzi că alpinismul românesc a luat naștere în 1903, o dată cu o ascensiune (inventată) pe Valea Horoabei...

Sa mă ierte un distins prieten...

Sa mă ierte un distins prieten, dacă îi preiau niște zise:

"Raport de tură scris cu sensibilitate, despre emoții și trăiri pe care ne dorim să le împărtășim cu voi, prieteni apropiați sau virtuali..."

Primesc de pe margine, din calitatea-mi de paria social, la asemenea exprimări. Pe care le bănuiesc din categoria celor ce unesc oamenii.
Eventual pun umărul la onorabila instituție a reclamei/marketingului.
Iar lumea le acceptă, pentru că e normală la cap.

Nu ca alții.
Care se duseră (folosesc pluralul maiestății, în realitate fiind singur…) pe un traseu oarecare de abrupt, în vara ce fuse, iar acolo îi păli la un moment dat frica.

...Un sentiment destul de nou, căci îndeobște am de a face cu fuga de ea, prin binecuvântatele grabă, dat în bâlbâială, ori refulat de a dreptul.

Fiind totuși un sentiment curat, clar, am îndrăznit să îl privesc întrucâtva pe îndelete. E vorba de acea frică, altminteri fără vreo țintă exactă cum că în punctul X voi avea mari probleme.
Aș putea spune că, dincolo de acea neplăcere, beleaua in cauză are șarmul ei. Ca orice sentiment neplăcut, de care izbutești să nu fugi...

După un timp, intrat în focul deplasării cu grijă și emoții pe acolo, frica în cauză a dispărut.
Căci așa procedează dumneaei și cele ca ea, dacă încerci să le privești în ochi, dispar (firește, nu în situația cînd singura priza pe care te bazezi dă semne că se dislocă...)

Surată i-a fost îngrijorarea accentuată că cum naiba mă voi descurca, în porțiunea X. În sine nu prea mare, însă pe unde nu mai fusesem demult-demult. Situația avea ceva din caragialianul "și nimica mișcă". Sub pîcla senzorială de rigoare, anticipam pe acolo probleme, iar totodată o distanță astronomică de parcurs.

Ca și la frica pomenită anterior, am incercat - cu nițica oroare aferentă - să nu fug de acea neplăcere. Am pornit să rezolv încet și pe bucăți lucrurile. În paralel, mi a fost utilă amintirea drumului făcut cîndva pe aici cu amicul M.S.(tinerețe, tinerețe...), respectiv descoperirea faptului că o arătare de piton ivit în drum fusese plantată, acolo, de... mine.

La un moment dat am dat de un brîu de piatră spre lateral, de a cărui frumusețe m am bucurat grozav. Apoi mi s a părut familiar... Căci depășisem porțiunea așa zis necunoscută.

Sentimentele...
Împărtășirea lor.

Admit însă că partituri precum cea de mai sus nu unesc oameni.
Din ce motive, deja nu mai contează...

Mi-a mers gindul, în tura cu pricina, la cîmpineanul Dinu Dinulescu, care mi a arătat cîndva niște variante de ocol ale săritorilor din așa numitele Hornuri... Rampa din imagine face parte dintr-o asemenea interesantă evitare.

Mare chestie, putința de a face poze frumoase și cu carul, din acest an al Domnului 2023...

(deja în carte)

O carte interesantă: „Viața lui Arsenie Boca”

 Și anume ”Viața lui Arsenie Boca”, de Tatiana Niculescu.

Doresc să punctez aici, ca informații legate fie și îndepărtat de munte, următoarele:

I

Legat arestarea lui Ion Ionescu Dunăreanu, în anii 50, am întllnit două motivații, ambele făcute subsemnatului prin viu grai, despre respectivii:

Una ceva mai amabilă, a doamnei Ana Iliescu, că a fost condamnat pentru deținere întîmplătoare de publicații interzise (așa apare și în fișa matricolă a lui Dunăreanu). 

În a doua, Niculae Baticu susținea că IID voise intenționat să fie arestat, pentru a-l găsi venirea americanilor în calitate de persecutat.

Am privit cu rezerve ultima mărturie, însă găsesc în volumul pomenit mai sus o informație ce sosește în sprijinul ideii:

„<Sursa> cu numele Anastase dădea Securităţii, pe 25 mai 1950, informaţii despre gândurile episcopului Popovici pe care acesta i le împărtăşise cu deplină încredere: <Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei şi-a exprimat convingerea că cel mai târziu până în luna septembrie 1950 actualul regim va fi înlocuit cu unul favorabil anglo-americanilor şi că el personal intenţionează să devină cu această ocazie patriarh. Pentru a deveni patriarh, Popovici a afirmat că este hotărât să provoace mereu autorităţile şi Guvernul până când va fi închis, pentru a avea apoi în septembrie 1950 aureola de martir. Popovici a precizat că are nevoie de aceste câteva luni de închisoare pentru a se putea impune patriarh împotriva candidaţilor eventuali: Visarion Puiu, Tit Simedrea şi Nifon Criveanu. În situaţia de fost deţinut, el va putea reproşa lui Visarion Puiu faptul că s-a pus la adăpost în străinătate şi că înclină spre catolicism şi lui Tit Simedrea şi Nifon Criveanu că nu au înţeles
să activeze împotriva regimului.> (p. 129)

II

„La un sfârşit de săptămână, Arsenie Boca, [partenera] Julieta şi o tânără care poate fi o fostă călugăriţă pleacă în excursie la munte. [Boca] are ţinută sportivă: poartă pantaloni scurţi, şosete albe şi pantofi bej , de oraş, un pulover deschis la culoare, cu mâneci lungi, iar la gât, aruncat peste un umăr, un fular alb. Pe cap, o bască înclinată şic pe o parte, cum poartă adesea pictorii. Duce în spate un rucsac. Musculos, relativ înalt, cu mustaţa tunsă scurt, seamănă cu un celebru actor american al vremii, Errol Flynn, care în 1941 jucase rolul unui bancher cu dublă personalitate în filmul Footsteps in the Dark .
Cei trei merg cu trenul până la Sinaia, urcă la cota 1 400, ajung la cabana Babele, au la ei un aparat de fotografiat şi se pozează, se plimbă, admiră peisajele, dorm la marginea pădurii, mănâncă mâncare rece pregătită de-acasă, se întorc a doua zi seara cu trenul, coboară în Gara de Nord, iau tramvaiul . . . Sunt urmăriţi pas cu pas.” (p. 161)

Vorbitul de bine, al unei rude. Și gheara din piept.

Lecturînd textul de mai jos al domnului Casassovici,  am apucat vreodată să îmi prezint elogios o rudă. Meditez însă cum ar fi.

Mmm, ce frumoasă rezistență simt în piept!

"Ion Rizescu.

Sunt oameni merituoși care sunt uitați datorita modestiei lor.

Este cazul lui Ion Rizescu, unul dintre cei trei fii ai lui Stan Rizescu, pionier al industriei textile românești.

Ion Rizescu a fost fratele bunicii mele, cu a cărui familie am împărțit o casa, după ce toate bunurile ne-au fost naționalizate.

A făcut studii de inginer constructor la Charlottenburg, în Germania 

Împreuna cu arh. Săvulescu au avut o antrepriza de construcții care a avut mari realizări.

 Bunicul meu Corneliu, i-a încredințat toate construcțiile necesare dezvoltării Filaturii de Bumbac, dar si a imobilului din Str. Varșoviei

Dar, nu este totul.

Ion Rizescu a fost pasionat de agricultura.

A creat o frumoasă exploatare agricola la Mărunțișu-Titu, care cu timpul a devenit o fermă model

Un Conac elegant, cu peron si zone de pietriș unde creșteau portulaci. Grajduri, Lăptărie, Birou administrativ, Moara, toate acareturile necesare .

Se ocupa cu pasiune si talent. 

Deviase un mic râu care făcea limita proprietății , umbrit de salcii. Odată pe an, oameni satului veneau si strângeau cu năvoade pestele .

După naționalizare ,până când părintii mei ne instalau în Casa , cu chirie, din Str Caragiale 35, am fost dus la Mărunțișu, la familia Rizescu. 

Cu Ionuț, băiatul lor am petrecut o vara /toamna frumoasa, departe de necazurile familiei.

Mi-l amintesc pe unchiul Ion, îmbrăcat în alb , co o pălărie de Panama, încurajând oamenii sa prindă taurul care evadase din grajd.

"Înainte băieți", striga făcând un pas înapoi ...!

Ion Rizescu, a activat apoi la TCH, fiind trimis pentru expertiza lui în diferite colturi ale tarii. "

La întoarcere îi povestea bunicului meu despre câmpurile pe care le zărise în goana trenului. Se bucura de un câmp arat, de o campanie de recoltare ca si cum ar fi fost ale lui.

Un om pozitiv, corect destoinic, căruia îi păstrez o mare admirație."

Informație pentru mine inedită.

Articol de Florin DOBRESCU, după toate aparențele 2018:

„20 ianuarie 1998. 23 de ani fără NICOLAE BATICU. Și o amintire de suflet…

Citisem și auzisem multe despre Niculae Baticu, practic cel mai mare maestru al alpinismului românesc interbelic, o legendă despre care montaniarzii vorbeau cu sfiala și respectul de care se bucură în general eroii. Cu aceeași sfială se vorbea despre cele aproape 2 decenii de închisoare politică ce îi frânseseră aripile către înălțimi… Nu știam că îl voi întâlni cat de curând în carne și oase.

În mai 1996 devenisem membru al Partidului Pentru Patrie, înființat cu trei ani înainte de veteranii Mișcării Legionare sub interbelica titulatură Totul pentru Țară – denumire obstrucționată însă de justiția iliesciană… Așa am aflat ca făceam parte din aceeași organizație cu Niculae Baticu. După cum aveam sa aflu, tot în PPP era membru si camaradul de escaladă al lui Baticu, Costică Conteș din Bușteni, un alt fost deținut politic.

Vroiam sa stau mai mult de vorbă cu Niculae Baticu, așă că într-o zi am fost luat de Nicu Mazăre – apropiat al lui Valeriu Gafencu, ce executase 24 de ani de temniță – și am intrat în casa cu aspect de cabană în care, la mansardă, locuia marele alpinist, undeva pe strada Gladiolelor, de lângă rondul Coșbuc. Nenumărate au fost vizitele pe care i le-am făcut ulterior. Amintirile despre alpinism se împleteau cu relatări inedite din activitatea sa legionară, dar si cu acelea din perioada anterioară lui 1927, când făcuse parte din Liga Apărării Național Creștine a lui A C Cuza.

Dar pentru mine rămâne cea mai impresionantă această amintire din octombrie 1996. În prea austerul sediu al Partidului Pentru Patrie, din spatele Primăriei Sectorului 4, de fapt o magherniță subînchiriată de la Partidul Alianței Civice și renovata prin muncă voluntară de bătrânii legionari, erau adunați toți militanții organizației București. Media de vârstă: 75-80 de ani. Doar câțiva tineri rătăciți ne aflam pe acolo…

Legionarii participau la alegeri, pentru prima oară după 1937, deci după șase decenii. Era un moment istoric. Se depuseseră liste in toate județele țării, chiar dacă aveam organizații in cca 30 de județe. În celeilalte circumscripții se deplasaseră delegați din județele cu filiale.

Un singur județ era descoperit: Iașiul, fostul fief legionar interbelic. Acolo candida o altă legendă, Filon Lauric, bravul spadasin și lider al studențimii ieșene legionare de la 1930. Deși locuia în București și era aproape nonagenar, prea puțin deplasabil. Evident că unele candidaturi de acest fel aveau mai mult caracter simbolic, de reîntoarcere a acestor persecutați, în spiritul poeziei lui Radu Gyr.

O tăcere grea persista peste sala plină de capete albe. Nu se mai găsea nici un delegat valid pentru a se deplasa la Iași cu dosarul de candidatură. Si deodată, un glas sparge tăcerea: „Voi merge eu!” Toate capetele s-au întors spre fundul sălii, de unde răzbătuse glasul. Modest, așezat în ultimul rând, cel care se oferise voluntar era nimeni altul decât Niculae Baticu…

Însă pentru omul de 87 de ani, tot mai afectat de boala agravată de sechelele pușcăriei, o astfel de călătorie cu trenul presupunea o suprasolicitare riscantă, care se putea termina prost… Zadarnice au fost toate încercările președintelui Iulian si ale celorlalți camarazi de a-l convinge sa renunțe. Niculae Baticu era neînduplecat în hotărârea sa. Era o trăsătură definitorie a caracterului său…

În ziua următoare, Nae Baticu (așa cum îi spuneau camarazii) depunea candidatura camaradului său Filon Lauric în fosta cetate a naționalismului românesc interbelic, la Iași.

Ce vremuri… Ce oameni…”

Notă M. Ordean:
Dacă reproduc materialul de mai sus, nu înseamnă că îi susțin necondiționat afirmațiile.
Rețin totodată, cu inerentă prudență, informația că N. Baticu a părăsit LANC, la înființarea Ligii Arhanghelului Mihai de către C.Z. Codreanu (1927).

Am dat un search pe numele dlui Dobrescu (adăugîndu-i mențiunea legionar) iar rezultatele au fost interesante.

O carte

Pe cînd îmi reproșez stilul de scriitură al unor posibile Memorii (destul de sec, plus cam egocentric), privesc invidios la un fost tenisman.
Cît de frumos vehiculează el vorbe, menite a face plăcere cititorului... Mai exact figuri de stil, cît și pomenirea de valori pe care și pe care mama ne-a învățat că măcar declarativ, e bine să ne dăm fani ai lor: : hărnicia, disciplina, iubirea de țară șamd.

(acum observ formularea Reality Shock (unde șocul de de 2-3 ori mai mare 

decît Reality-ul), de pe acea copertă. Și care e semn de multă obiectivtate...)


În paralel, și cred că observ bine, acel gîdilat în cap al publicului își are compensațiile lui, pentru acel autor. Mai exact poate întoarce din condei scriitura după cum îi prinde mai bine.

Pe pildă, pomenește amplu de necazurile pe care le-a avut tatăl său cu nou-instaurata stăpînire comunistă... Cum a suferit acela, iar familia o dată cu el.
..
Abia după mai multe pagini aflu însă că acel tată era rău de gură.

Încercînd să-și acopere părintele, copiii lui spun oficialităților că tata nu e acasă, chit că acela abia sărise pe geamul din spate (cît de departe putea ajunge, nu îi dădea prin cap).
.

Teoretic, eu-s aici rău și rigid, dar asta nu mă împiedică să încerc a privi clar lucrurile.

Mai exact spre atitudinea de grup, unde orice e scuzabil, dacă e în folosul său.
.

PS

Nu m-aș plînge prea tare de cei săltați de Securitate, cîtă vreme nici în interbelic nu era o treabă, să înjuri de oficialități, iar în particular pe rege.

Însemnare Const. Argetoianu, despre ONT-ul interbelic și primul său președinte, Sergiu Dimitriu

C. Argetoianu este uneori prea inflamat (alteori caustic), pentru a da credit total afirmațiilor sale, dar cred că merită reținute informațiile pe care le oferă în Însemnările zilnice , despre Oficiul Național de Turism, în 1936 recent înființat.

Legat de Sergiu Dimitriu cel pomenit în extras, Alexandru Beldie (1912-2003) s-a împotrivit ca adăpostul Clubului Carpatin Român, din Șaua Mică a Caraimanului, să îi poarte numele („Cabana Brav-Sergiu Dimitriu”), pe motiv că nu dăduse bani de la el, ca subvenție pentru acea construcție.

Altminteri, legat de contractul pe care și l-ar fi aranjat acela, peste doi ani mai-mare la ONT era altcineva (Vintilă Paraschivescu).

 

 

Detalii pe net. despre același:

„Sergiu Dimitriu, nascut la Galati, isi sustine doctoratul in drept la Paris, dupa care revine in tara si (in 1923) si practica avocatura, calitate in care se ocupa de organizarea vizitelor diferitelor personalitati politice românesti in Basarabia. in 1927, a fost deputat liberal si devine un apropiat al lui Nicolae Titulescu. in timpul celui de-al doilea razboi mondial face parte din justitia militara. in timpul guvernarii Petru Groza, dupa razboi, este numit ambasadorul României in Argentina (noiembrie 1946). in 1947, o data cu interzicerea altor partide decit cel comunist in România, isi prezinta demisia. Traieste in exil in America de Sud, iar din 1955 la Paris.”

Este autorul cărții „Din trecut”, apărută la Editura Institutului European, 2006

„Din cuprins:
- Tinar aristocrat; - Deputat de Ismail; - Prefect de Tighina; - Secretar in Ministerul de Interne.
Incerc sa scriu citeva amintiri din viata mea. Sa ascult, astfel, de ce-mi spune constiinta mea, deoarece constiinta nu insala niciodata, ea este adevaratul ghid al omului. Niciodata in alte timpuri nu m-as fi gindit sa scriu ceva despre viata mea. Trecutul este unul dintre putinele bunuri durabile ale acestei lumi. Trecutul ne-a creat fiinta.
Sergiu Dimitriu”

Similar:
„Sub acest titlu apar amintirile unui politician român din esalonul "secund" al României interbelice. Este consemnata o experienta de o viata, in fraze succinte, aproape cinematice, dar marcind esentialul: tinar avocat imediat dupa faurirea României Mari, prefect liberal de Tighina, deputat de Ismail, secretar in ministerele de interne (sub liberali), in fine, ambasador in Argentina in 1947, an in care comunistii ii vor retrage cetatenia, obligindu-l la viata de exil. Marturiile sale despre oameni si evenimente beneficiaza uneori de scurte aprecieri personale ce arunca lumini noi asupra unor date clasate de istorie. Vibratia patriotica, in general discreta, confera un farmec in plus paginilor cartii.

Omul, dupa Faulkner, este adunarea trecutului sau si acest trecut, singur, este realitatea care conditioneaza viata noastra. Viata nu este un comte de fees; viata este un compte de faits. Memoria sta la baza scrisului de fata, in exilul in care ma aflu. Orice actiune insa cere o anumita parte de uitare, dupa cum orice organism are nevoie nu numai de lumina, dar si de obscuritate. Cine ar avea, fara incetare, memoria plina cu trecutul, s-ar pierde in aceasta mare a amintirilor.”