Ciudățenii, de ale sufletului scriitoricesc

Asud la memoriile montane.

Au trezit un fel de leu interior care dormea.

(e normal să fie așa, căci nu toată ziua îmi scriu memoriile... Nu am mai făcut așa ceva de prin 1984-87. În primul an dintre cei enumerați, am trecut într-un caier dictando A5, cu creionul, „Amintirile unui mic alpinist”, tratînd primii trei ani de munte. Peste trei ani, am scris unele ale întregii persoane, de data asta pe fil de caiet studențesc. Parcă tot cu creionul. Altminteri nu-s rătăcite pe cine știe unde ori dispărute, ci la vreo doi metri de mine, și chit că nu știu să le fi recitit vreodată, de atunci. O rezistență pare să stea la așa poartă, a revederii lor...)

Leul acela are între altele pornirii de lăcomie, de a pomeni cît mai multe în acele memorii. Ceea ce poate plictisi cititorul, oricum prins de ale lui, și nu de aiurelile altuia. În același timp, țin tot mai mult să reproduc din scrisele mele de pe atunci. Care nu erau prea cumințele, mai exact cuprindeau destule pase de aroganță, limbaj mai slobod (nu neapărat injurii).

La așa stadiu se lasă cu dilemă, cu gîndiri cum să iau lucrurile în continuare. 

Iar de aici vine o idee urîtă.

Și anume să scriu pentru mine.

Ca și cum vorba asta nu-i îndeajuns de nașpa, pentru a-i face loc cît de cît în conduită am nevoie să o comunic... altora. Cum stau lucrurile mai exact, șți ce decizie aș lua.

Cum trebuie să dreg totuși busuiocul, aș trece pe contrapagina eventualului volum că mulțumesc publicului, pentru mi-a dat voie să scriu pentru mine, așa op...

Firește că e o minciună, dar altfel nu se lasă urnite lucrurile...

Pe de altă parte, iar ajung la situații precum explorarea pe munte... Să vedem ce iese, în urma acestei îndrăzneli... Va fi textul mai altfel?