O specie relativ nouă, a puitorilor de steaguri naționale

E o specie relativ nouă, aceea a puitorilor de steaguri naționale, pe vîrfuri dar și alte locuri montane. Nu îmi aduc aminte să fi existat asemenea categorie înainte din 1990 (iar ante 1947 așa ocupație va fi fost apanajul exclusiv al oficialităților, însă vizînd doar așezările umane).

Dumnealor, așa vajnici patrioți, îmi par din categoria amplasatorilor de cruci: nu-și fac probleme, că demersul lor o deranja pe un ne-gînditor-la-fel. Amplasează sfînta țesătură în trei culori pe unde le vine lor (popular zis, li se scoală), și gata.
Iar asta, în baza gîndului că reprezintă optica tuturor, sau, în cel mai rău caz, a marii-marii majorități a semenilor, din lume în cazul credincioșilor, din țară, în ce privește iubitorii (montani) ai drapelului.

Un asemenea steag a stat atîrnat în ultima vreme de crucea lui Rafail, din traseul alpin Valea Seacă a Caraimanului (Bucegi).
A stat.

Este greu să contești asemenea gesturi, cel cu pusul de tricolor în vînt, dar tot o voi face.
Cred că se trage de la acea însușire de bază, pe care ne-a lăsat-o Specia, dacă nu e cumva proprie tuturor viețuitoarelor, animale și vegetale.
Și anume dorința de a domina (puteți trece liniștitiți și pe subsemnatul, aici!). Ea sună prost în morală, dar la origine vizează supraviețuirea, în condițiile unei inevitabile penurii de resurse.

Într-o societate cît de cît civilizată, aceea a oamenilor, nu poți umbla deschis cu așa lozincă, pe care o maschezi sub o lozincă acceptată acolo. De pildă sprijinul acordat vreunui „stîlp” spiritual al locului, cum ar fi religia, ori naționalismul/patriotismul. O asemenea acțiune te va scoate în același timp, DEASUPRA semenilor/inșilor de rînd, transformîndu-te într-un 'subofițer' al locului, deasupra cătanelor de rînd, ce urmează obedienți și atît, acele simboluri. Este iar o moștenire dinspre Specie, să vrei să fii deasupra semenilor...

Ca de obicei, așa acțiuni se petrec într-un spațiu favorabil. Nu se va duce nimeni a pune o cruce în spațiul musulman, căci aceia, fiind oameni, sînt la fel de intoleranți ca restul semenilor.
(ceea ce e normal din punct de vedere al sufletului: au găsit și ei un spațiu unde se simt bine, cu angoasele diminuate, și vine un ghiaur să li-l tulbure...).

Puitorii de drapele procedează asemănător. Nu le vei simți existența în teritorii străine, a la Bucovina de Nord. Ori Basarabia de Sud. Ci doar pe meleagurile protejate de autorități tributare ideatic și ele, acelui steag. Dar nici acolo oriunde. Nu spre fruntarii, să zicem pe malul Dunării, la Giurgiu.
Ci în inima țării, pe vreun pisc Moldoveanu, a cărui... românitate nu o contestă nimeni, iar totodată e mai greu de atins, de un ipotetic invadator. E semn de curaj, firește (pe oportuniști nu i-a dat niciodată curajul afară din casă).

Pot înțelege, în paralel, nevoile sufletești are respectivei categorii umane. Cum li se umflă inima. Cum depășesc mai ușor, ale vieții.

Ca notă particulară, cred că în cazul drapelului de la crucea lui Rafail, ultima lor grijă a fost ce va fi zis răposatul june (isprăvise ceea ce e numită azi clasa VIII), de așa țesătură pusă la căpătîiul său.
Asta presupunînd că i-au citit plăcuța funerară de acolo, nițel cam ștearsă de vînt. ploi și ninsori. Iar implicit au meditat cine a fost insul, care le-a oferit prilejul de a-și anina ei steagul.

PS1
Că veni vorba, nu am idee ce fel de ciment o fi pus la baza ei, dar barim în ultimele decenii nu am simțit acea cruce șubrezită, în amplasamentul ei. Ce e drept, nici nu a avut parte de fulgerele lovind surata de pe Acele Morarului...

PS2
Admit, cel dintîi, că rîndurile-mi de mai sus îs răutăcioase. Dar se prea poate ca dumnealui Creatorul să fi lăsat cu un scop așa oi negre.
Și anume de-a împiedica să băltească apa, unui domeniu uman oarecare. De trata un exces, prin altul în direcție opusă. Fără doi-trei zavergii, s-ar fi considerat și astăzi că alpinismul românesc a luat naștere în 1903, o dată cu o ascensiune (inventată) pe Valea Horoabei...