Fleacuri. Generalul Florescu, rudă a soției lui I. Udriște-Olt

Nea Baticu îmi povestea că Ion Udriște-Olt era un bărbat frumușel, dar de joasă extracție socială, motiv pentru care își luase o nevastă mai urîțică, dar din familie bună. Ultima cuprinzînd și pe generalul Florescu.
La vremea respectivă (adică demult, în anii 80), știam de un general Florescu - al cărui nume îl poartă o stradă în București - trăitor cam cu mult în urmă, pentru a fi rubedenie doamnei Natalia Udriște.

(soții Udriște-Olt nășind de cununie perechea Ana și Emilian Iliescu, la jumătatea anilor 30)

Abia deunăzi am lămurit misterul, în Memoriile lui Constantin Argetoianu.
Este vorba despre un urmaș, altminteri purtînd același nume, al militarului din vremea războiului de independență.

Memorialistul amintit e un pic dur cu generalul Florescu ediția II, însă informația mi-a fost utilă.

PS
Apropo de  Emilian Iliescu, în ochii (acri, ai) subsemnatului nu mai reușește să-l spele nici o apă, după materialul legionar pe care i l-am citit acum niște ani.

Zic asta revăzînd spusele lui mai mult decît plăcute (dar eu știindu-i părerile din 1941...) din interviul luat de autorii cărții „Ani de drumeție”, 1976.

EMILIAN ILIESCU

Primul preşedinte al asociaţiei turistice Hai la drum ! Director al Bibliotecii turistice şi întemeietor al Asociaţiei fotografilor amatori români (F.A.R.)

 MERSUL PE JOS NU-ŞI VA PIERDE NICIODATĂ FARMECUL

Biografia drumeţului Emilian Iliescu relevă un detaliu interesant, surprins dealtfel şi în biografia altor mari călători, între care am aminti pe academicianul Alexandru Rosetti – devenit destul de tîrziu un pasionat al muntelui. Asta se întîmpla abia prin 1934, la vîrsta de 29 de ani, vîrstă pînă la care alte figuri marcante ale turismului nostru desfăşuraseră deja, în acest domeniu, o activitate relativ prodigioasă. Ne gîndim la Mihai Haret, Valeriu Puşcariu, fraţii Şerban şi Radu Ţiţeica... Cum se explică dragostea atît de tardivă pentru peisajul „extra muros" ?

– Cu peisajul ,,extra muros" am făcut cunoştinţă cu mult înainte de anul pe care îl menţionaţi. Spun acest lucru adăugînd, însă, că prin acest gen de călătorii nu înţeleg doar pe acelea de dincolo de zidurile cetăţii bucureştene. Includ în această categorie, în primul rînd, excursiile din anii tinereţii mele. E drept, multe din ele aveau un caracter adesea ocazional, dar erau călătorii, mai lungi sau mai scurte, ce depăşeau hotarele localităţilor în care mă stabilisem, fie că era vorba de comuna Zătreni – Vîlcea, unde se stabiliseră părinţii mei, ca învăţători, fie că era vorba de Craiova sau Mănăstirea Dealului, unde

am frecventat, pe rînd, clasele liceului. În orice caz, copil fiind, împreună cu mama, apoi cu profesorii şi colegii de şcoală, făceam excursii mai ales în perioada vacanţelor, în împrejurimile localităţilor amintite.

– Aţi vizitat, cu siguranţă, mănăstirile Olteniei...

– Am cunoscut, mai întîi, peisajele magnifice de pe Valea Olteţului, cu dealuri şi păduri care, vara, te invitau să le admiri cromatica inedită, parcă, în fiecare an; iarna, aceleaşi peisaje erau înveşmîntate într-un alb imaculat de nea, încît cu puţină imaginaţie puteai să ,,vezi" locurile, astăzi, sub înfăţişarea pe care o cunoscuseră strămoşii noştri cu milenii în urmă. Mănăstirile le-am vizitat tot în acea perioadă. Am fost la Tismana, ctitoria lui Nicodim, la Govora, ridicată de Radu cel Mare, la Hurez, zidire a lui Constantin Brâncoveanu, la Surpatele, ctitoria lui Tudor şi Stanciu din Drăgăneşti (1500–1522) şi la Mănăstirea Dintr-un lemn (1635). Atunci, de mult, cînd aveam 15–16 ani, mănăstirile mi-au lăsat o puternică impresie, nu numai datorită valorii lor deosebite ca monumente istorice şi de artă, ci şi prin aşezarea lor în peisaj, prin armonizarea lor cu acesta. O impresie pe care mi-au reconfirmat-o excursiile de mai tîrziu Din păcate, azi, călătoriile turistice la monumentele din Oltenia subcarpatică sînt mult prea rare.

– Aceeaşi observaţie poate fi valabilă şi pentru alte zone de mare interes turistic: Maramureşul, Ţara Oaşului, Munţii Apuseni, Valea Mureşului de sus şi de mijloc, Vrancea, văile Ialomiţei şi Dîmboviţei. Să revenim, însă, la întrebarea cu care am începui convorbirea noastră...

– Spuneam că făceam excursii încă în copilărie, împreună cu mama, la mănăstiri şi în timpul vacanţelor şcolare. Dealtfel, încă de pe atunci devenise aproape o tradiţie organizarea de excursii, nu numai în ţară, ci şi în străinătate.

În timpul studenţiei am făcut mai multe excursii pe Valea Prahovei în diverse ocazii, apoi am trecut şi hotarele ţării, în Polonia, în Cehoslovacia, în Turcia şi în Austria. Deşi am trăit mult în mijlocul naturii, totuşi, pînă în 1934 nu am făcut nici un urcuş pe munte. Primul a fost cel de pe Gîrbova, al doilea a fost un urcuş cu peripeţii pe Leaota şi de aici am fost legat definitiv de dragostea pentru creste. M-am înscris în asociaţia de drumeţie ADMIR. Aici am condus cîteva grupuri de drumeţi, îmi aduc aminte că, la una dintre excursii, cea făcută la Voina, grupul era atît de numeros încît se punea problema cum îi voi caza, cabana fiind, pe vremea aceea, foarte mică. Ajunşi acolo, cea mai mare parte dintre ei au dat năvală şi au ocupat locurile. Jumătate au rămas pe afară. A trebuie să-i scot pe unii cu forţa şi să fac o cazare ordonată, iar o parte dintre bărbaţii necăsătoriţi, împreună cu mine, am găsit loc într-o fînărie. Toată lumea a fost mulţumită şi de atunci, de cîte ori se anunţa o excursie condusă de mine, participanţii erau destul de numeroşi.

– Aşadar, cu timpul, ceilalţi au observat la dumneavoastră calităţile unui organizator şi v-au solicitat din ce în ce mai mult. Aţi îndeplinit chiar funcţia de secretar general al asociaţiei. Cine era atunci preşedintele ?

– Primul preşedinte al asociaţiei ADMIR a fost dr. Gheorghe Dumitrescu, om de suflet şi mare îndrăgostit de munte. L-a urmat la preşedinţie Udrişte-Olt, dr. Dumitrescu fiind preşedinte de onoare. Pînă a închis ochii, şedinţele asociaţiei se făceau în laboratorul lui, pe care-l avea în str. Cîmpineanu.

– Atunci s-a clădit şi cabana Babele, iar dumneavoastră, în căutate de inginer, aţi avut un rol deosebit.

– Cînd asociaţia a început să ridice cabana Babele din Bucegi, parte din membri am cărat pietre cu targa şi lemne cu braţele. În timpul construcţiei, care a început în anul 1936 şi s-a terminat în 1937, am locuit cîtva timp într-un bordei pentru a putea dirija lucrările, apoi plecam sus la Babele în fiecare sîmbătă, ca să fac plata muncitorilor, şi mă înapoiam duminică seara pentru ca luni să fiu la serviciu. Toţi am muncit mult atunci, dar cu dragoste.

– Să recapitulăm. În 1934 aţi hotărît să aderaţi la statutul şi programul ADMIR-ului. În 1936 îndeplineaţi funcţia de secretar general al asociaţiei, iar prin 1938 făceaţi parte din Comitetul de redacţie al „Buletinului alpin". În anii 1937–1938, eraţi preşedintele secţiei Bucureşti a ADMIR-ului. Apoi...

– În 1939, am fondat asociaţia turistică „Hai la drum". La început, am condus întreaga ei activitate în calitate de preşedinte activ. Ulterior, am fost ales preşedinte de onoare al asociaţiei. Asta a durat pînă în anul în care au fost desfiinţate toate asociaţiile turistice.

– Dar cu ADMIR ce relaţii aţi păstrat ?

– ADMIR – asociaţia ce avea în fruntea sa pe Udrişte-Olt, era organizată cu mai multe secţii – la Bucureşti, Argeş, Cîmpulung, Braşov... Centrala nu se ocupa decît rareori de secţii. Or acestea, şi în special secţia Bucureşti al cărei preşedinte eram, puneau în umbră activitatea centralei. În aceste condiţii, era firesc să apară neînţelegeri între secţia Bucureşti şi organele centrale. Apoi a intervenit gestul preşedintelui centralei ADMIR, care a desfiinţat, pur şi simplu, secţia.

– Şi, astfel, aţi rămas pe drumuri, cum se spune...

- Într-un fel, da ! Numai că membrii secţiei nu au fost de acord cu decizia lui Udrişte-Olt. Mai mult chiar, se saturaseră şi de propria lor inactivitate, şi de aceea s-a hotărît înfiinţarea unei noi asociaţii turistice.

– De ce i-aţi spus Hai la drum ! ?

– Se ştie că acordarea de nume unor persoane fizice sau unor organizaţii juridice stîrneşte uneori multe căutări din partea celor interesaţi. Noi am vrut să-i găsim o denumire care să corespundă exact ţelurilor pe care şi le propunea. I-am zis Hai la drum ! pentru că noi înşine eram cu toţii drumeţi. Atunci, după ce hotărîsem să formăm o asociaţie turistică independentă eram şi noi... independenţi, ca să zic aşa. Nu aveam sediu, mijloace de deplasare, statut, ş.a.m.d. Ne-am întîlnit toţi într-o berărie pe Şoseaua Iancului, „La Fierea". S-au făcut mai multe propuneri, dar a fost aprobată „Hai la drum". „Naşul" ei a fost Georgeta Bucur, o apreciată excursionistă.

– Cîţi membri număra atunci noua asociaţie ?

– 133. Predominau inginerii, medicii, profesorii, ofiţerii, funcţionarii, dar aceasta nu înseamnă că asociaţia avea un caracter închis pentru celelalte categorii sociale. Erau şi muncitori, dar poate pentru că aceştia aveau prea puţin timp, numărul lor era mic.

– Vă amintiţi de vreunul ?

– Emilian Cristea, actualul maestru emerit al sportului, alpinist binecunoscut, era vulcanizator. Alţii, ca Ion Diaconescu, Florin Marinescu şi Ion Aldea, lucrau la Pirotehnie. Au prezentat adesea tovarăşilor lor de muncă expuneri despre frumuseţile turistice ale ţării, căutînd să-i atragă în rîndurile noastre. Prin programul său, asociaţia îşi propusese sa propage ideea turismului activ în toate mediile sociale, în rîndurile unei mase cît mai mari de oameni şi consider că, în parte, ne-am realizat ce ne-am propus.

– După cum reiese din materialul bibliografie consultat în vederea discuţiei cu dumneavoastră, Hai la drum avea obiective asemănătoare altor organizaţii turistice, dar mult mai variate.

– Exact. Şi aş menţiona în primul rînd varietatea zonelor geografice în care s-au organizat excursii între anii 1939–1947. În al doilea rînd, disciplina pe care o presupunea calitatea de membru al asociaţiei. De reţinut şi continuitatea activităţii turistice chiar în anii războiului, între l ianuarie 1941 – l iunie 1941, de pildă, noi am străbătut trasee importante: Snagov, Predeal, Iezer-Păpuşa, mănăstirile vîlcene, Ciucaş, Buşteni, Diham...

– Şi totuşi, cu toată ampla cuprindere geografică propusă, majoritatea excursiilor s-au derulat în lanţul Bucegilor.       

– Observaţia dumneavoastră privind locurile unde Hai la drum îşi organiza excursiile este valabilă numai parţial. E drept, noi nu avem – cum avea România pitorească – Ciucaşul, numai o singură regiune, o zonă, un munte, prin care să drumeţim. Dar tot atît de adevărat este însă şi faptul că noi, drumeţii de munte prin excelenţă, nu ne-am îndepărtat prea mult de Bucegi. Asociaţia n-a iniţiat nici o acţiune colectivă în Făgăraş, în Apuseni sau în Carpaţii Meridionali. N-am vizitat atunci Maramureşul, nici Delta, nici Litoralul, nici mănăstirile Bucovinei.

– Explicaţiile – dacă le-am căuta, ar fi suficiente: timpul istoric în care şi-a desfăşurat activitatea Hai la drum, predispoziţiile pentru drumeţia de munte ale membrilor ei, depărtarea de Bucureşti a unora din aceste zone... Aveaţi însă un autocar...

– Noua noastră asociaţie nu avea sediu, nu avea cabane, dar avea un vis frumos, dragostea de munte, şi dorea să-şi procure un mijloc de transport propriu. Ca să putem avea acest autocar, cea mai mare parte dintre noi vărsăm aproape tot salariul la casieria asociaţiei; femeile au luat iniţiativa de a da ceaiuri în diverse săli. La ceaiuri se serveau dulciuri, gustări, băuturi, aduse de fiecare membru în parte. În felul acesta am putut aduna ceva bani. Cu ei am cumpărat saşiul de la un cunoscut al unui membru al asociaţiei; banii i-am dat în rate. Cam tot aşa s-a procurat şi caroseria şi scaunele căptuşite cu piele. Comitetul asociaţiei nu mai avea odihnă, fiecare se ocupa de cîte ceva. Am încercat şi am obţinut chiar unele subvenţii. Aşa am putut să punem pe roate autocarul. Se înfăţişa foarte frumos, era de culoare alb-albastră şi a fost botezat „Rîndunica". Un şofer, Fănică Popescu, care lucra la Uzinele comunale, de dragul lui şi a excursiilor, s-a tocmit şofer pe „Rîndunica'', bineînţeles în timpul lui liber şi cu o remuneraţie minimă.

Deplasările cu „Rîndunica" erau organizate în felul acesta: pentru cei care voiau să meargă în excursii şi contribuiseră cu sume pentru „Rîndunica", costul drumului se recupera din banii daţi ca subscripţie. Cei ce nu contribuiseră cu nimic puteau merge în limitele locurilor disponibile, dar cu banii de drum achitaţi pe loc. La excursiile cu „Rîndunica" puteau participa şi cei care nu erau membrii asociaţiei.

– Vă amintiţi ce excursii aţi organizat în vremea aceea ?

– S-a vizitat o mare parte a mănăstirilor din Oltenia. Am făcut o excursie la Sîmbăta, cînd ne-a prins cutremurul cel mare sus la cabană, şi în Ciucaş. A urmat apoi o excursie la Bran, de unde am plecat la cabana de vînătoare „Diana"; dincolo de creasta Pietrei Craiului, la Giuvala, urma să ne aştepte autocarul. Mi-amintesc că, într-una din văile Pietrei Craiului, Ionescu-Dunăreanu a alunecat pe gheaţă şi era cît pe ce să ne dea mult de furcă: fiind rănit, am ajuns cu chiu cu vai la cabana Plaiul Foii, de unde am putut înştiinţa pe Fănică Popescu să vină cu „Rîndunica" pînă la Zărneşti, ca să ne întoarcem repede la Bucureşti. Tot cu maşina aceasta am fost la Snagov, Pustnicu, şi în alte locuri de agrement din preajma Bucureştiului.

– O clauză introdusă în statutele tuturor asociaţiilor turistice viza, în mod expres, obligativitatea respectării disciplinei. Cum era înţeleasă această problemă de către Hai la drum ! ?

– Aş îndrăzni să spun că, în cadrul asociaţiei noastre, încercam să imprimăm o disciplină de fier. Desigur, nu era nevoie pentru asta de măsuri organizatorice, sau de aplicarea unor sancţiuni. Nici nu era posibil aşa ceva, de vreme ce asocierea oamenilor în organizaţie era liber consimţită. Cu toate acestea, la început, faţă de cele cîteva încercări de abatere de la programul de punctualitate pe care ni-l impusesem, a trebuit să acţionăm. Şi iată cum:

– dacă cineva întîrzia la o conferinţă, eu, în calitate de preşedinte al asociaţiei, întrerupeam pe conferenţiar, adresîndu-mă acestuia şi auditoriului astfel: „Permiteţi, va rog, o mică întrerupere pentru ca domnul (sau doamna)... care a întîrziat 2-3-4 minute, să-şi poată ocupa un loc între noi";

– dacă cineva nu era la întîlnire la locul şi la ora fixată dinainte, grupul nu făcea nici o concesie „întîrziatului", ci pleca fără să mai zăbovească un singur minut.

– Se întîmpla aşa chiar şi pe munte ?

– Pe munte situaţia era apreciată în funcţie de împrejurările concrete specifice. Eu m-am referit la punctualitate, la disciplina de la... şes !

– Vă mai amintiţi vreo întîmplare de acest gen ?

– Dacă-mi amintesc vreo întîmplare ?... Aş zice că mi le amintesc pe toate sau, mai bine zis, că ni le amintim pe toate ! Şi asta din mai multe motive: în primul rînd pentru că viaţa mea şi cea a soţiei mele, Ana Iliescu, turistă mai veche decît mine, pe care am cunoscut-o ca participantă la şezătorile ADMIR-ului, nu se derulează, nici acum, în afara turismului; apoi vine o vîrstă cînd, deşi mai calci unele locuri dragi, cele mai multe clipe din viaţă le trăieşti în dialoguri urmate de lungi tăceri...

– Povestiţi-ne, totuşi, cîteva întîmplări l

– Uite, pentru că vorbeam despre punctualitatea instituită în cadrul asociaţiei noastre, am să va relatez două întîmplări legate de acest aspect.

...Pentru prima excursie cu „Rîndunica" locul de întîlnire şi de pornire din Bucureşti era fixat în faţa Ministerului Agriculturii. Momentul plecării era stabilit pentru ora 15; într-o sîmbătă. La 15 fără cinci minute, autocarul era gata de plecare, numai că, din păcate, cîteva locuri rămăseseră goale. Ce era de făcut ?... Să-i aşteptăm pe întîrziaţi, ori să plecăm la ora stabilită ? Desigur, conform normelor impuse în privinţa disciplinei, am hotărît plecarea la ora 15. La 15 şi 2-3 minute, în timp ce făceam cotul străzii pentru a ne îndrepta spre Arcul de Triumf, cei întîrziaţi ne făceau semne disperate cu mîna, să-i aşteptăm. Zadarnic însă ! Totuşi, ei au participat la excursie. Atunci cînd autocarul ajunsese la Arcul de Triumf, aceştia ne aşteptau acolo, căci se aruncaseră în grabă în taxiuri. Altădată, eram tot cu „Rîndunica" la Rîmnicu-Vîlcea, unde făcusem un popas pentru masă. Stabilisem împreună ora de plecare şi oamenii s-au împrăştiat care încotro. Cînd a venit timpul de plecare, cine credeţi că lipsea ? Tocmai soţia mea. Ce era să fac ? În mine s-a dat o luptă mare. Era soţia mea. dar în excursie era o membră a grupului carp trebuia să respecte aceleaşi reguli ca toţi ceilalţi. Dacă făceam o concesie, trebuia să mai fac şi altele.

Am găsit rapid un subterfugiu. Din ochi m-am înţeles cu şoferul Fănică Popescu şi i-am dat ordinul de plecare. Fănică a pornit, fireşte, dar după cîteva sute de metri a simulat o pană la motor şi a oprit maşina. A sosit în mare grabă şi nevastă-mea. Autoritatea a fost, într-un fel, salvată.

– Eraţi, cum se vede, un preşedinte sever şi drept.

– Dacă nu aş fi procedat aşa în împrejurarea respectivă, ar fi însemnat să fac concesii punctualităţii, disciplinei, să contribui eu însumi la coborîrea ştachetei prestigiului asociaţiei.

– Severitatea dumneavoastră ca preşedinte nu a împiedicat, din cîte ştim, în nici un fel buna dispoziţie, veselia în timpul drumeţiilor.

– Să nu exagerăm în ce priveşte severitatea mea ! Eu cred că era vorba, mai degrabă, de corectitudine şi nu de severitate în înţelesul strict al cuvîntului. Dealtfel, e bine să spun că Hai la drum îşi avea propriile ei cîntece, care îi însoţeau pretutindeni pe excursionişti.

– Exista chiar şi un imn al asociaţiei: „Cînd pleacă Hai la drum spre creste". Noi l-am descoperit în numărul din octombrie-decembrie 1939 al „Buletinului Hai la drum".

– Exact ! Acesta era imnul asociaţiei. Mai popular decît imnul, prin frumuseţea versurilor şi a melodiei sale, a fost cîntecul intitulat ,,Căsuţa albă". Autorul lui, ca şi al imnului, era poetul Virgil Costescu. Un poet necunoscut şi nefericit, a cărui operă, dacă se mai păstrează pe undeva în manuscris, ar merita, poate, să fie valorificată.

– Motivul poetic al melodiei „Căsuţa albă" este inspirat de cabana de la Bran ?

– Da, aşa îi spuneam noi casei pe care o închinasem acolo: ,,Căsuţa albă". Dar nu era vorba de o cabană propriu-zisă, ci de o casă pusă la dispoziţia noastră de către tîmplarul din Bran, Gheorghe Aldea, un prieten de-al nostru şi un om de o bunătate şi veselie remarcabile. De la „Căsuţa albă" făceam excursii în Bucegi şi Piatra Craiului. Aici petreceam, după moda locului, sărbătorile de iarnă şi de primăvară.

– „Căsuţa alba" era, aşadar, „sediul" asociaţiei „Hai la drum" în Bran. În Bucureşti aveaţi un sediu permanent ?

– Şedinţele de marţi seara le ţineam, la început, la restaurantul „Helveţia", iar mai tîrziu într-o încăpere de la parterul hotelului „Excelssior", unde îşi avea sediul „Far-ul".

– Asociaţia fotografilor amatori români – F.A.R. cum i se spunea prescurtat – a fost, ni se pare, prima organizaţie a fotografilor amatori din România. Răsfoind revista pe care o edita între anii 1936–1941, „Fotografia", ne-am dat seama că materialele publicate în cuprinsul ei erau de foarte bună calitate, că de fapt ele rivalizau cu cele semnate de profesionişti.

– Noi, cei de la F.A.R., nu eram profesionişti. Cu toate acestea, realizam fotografii bune, mai ales pe cele în alb-negru. Explicaţia trebuie căutată în pasiunea pe care o demonstrau, în acest sens, cei care activau în cadrul asociaţiei. Era o pasiune dublă, adesea, de un talent incontestabil.

– Dintre autorii fotografiilor publicate în revistă, cine s-a remarcat în mod deosebit ?

– Au fost mulţi cei ale căror materiale au fost apreciate la vremea aceea, nu numai de cititorii publicaţiei, ci şi de marele public, cu prilejul diferitelor expoziţii iniţiate de F.A.R. Dintre ei aş aminti doar cîteva nume care îmi vin acum în minte: ing. Petre Lolescu, cpt. Ion Şuţu, Ion Udrişte-Olt; unul din foştii membri ai F.A.R., Mircea Bob Eremia, a devenit mai tîrziu profesionist, iar Emilian Cristea este astăzi deţinătorul unui număr impresionat de imagini – diapozitive – realizate cu o pricepere de invidiat.

– Dumneavoastră, Emilian Iliescu, aţi fost fondatorul F.A.R.-ului. Preocupările asociaţiei, din cîte am putut constata, nu erau canalizate numai în direcţia realizării fotografiilor menite să popularizeze frumuseţile turistice ale ţării. Care au fost, însă, direcţiile activităţii desfăşurate de „Biblioteca turistică" pe care aţi condus-o ?

– ,,Biblioteca turistică", aşa cum ne lasă să înţelegem însăşi numele ei, îşi propusese un scop bine precizat: publicarea cărţilor turistice – ea fiind o editură. Era acesta un program al său de la care, în calitate de fondator şi director, nu m-am abătut niciodată. N-am făcut-o, pentru că doream să lansăm titluri de interes major, în măsură să facă o bună propagandă drumeţiei. Din păcate – cu toate că editura a fiinţat timp de 11 ani, între 1936–1947, n-am putut tipări decît un număr extrem de mic de titluri:

„Bucegii şi Piatra Craiului" de I. Ionescu-Dunăreanu, 1936;

„Opt zile în Retezat" de Emilian Iliescu, 1944;

„Piatra Craiului" de L Ionescu-Dunăreanu, 1946;

„Pe Valea Cernei" de Emilian Iliescu, 1947.

Menţionez că, editînd numărul l al acestei colecţii, am lansat în publicistica turistică pe I. Ionescu-Dunăreanu.

– Oricum, ideea înfiinţării unei edituri cu un profil atît de inedit în peisajul instituţiilor similare a fost lansată. „Biblioteca turistică" trebuie considerată, din punct de vedere istoric, precursoarea vechii secţii de turism din cadrul editurii Meridiane, urmată de crearea Editurii pentru turism în 1971 şi mai apoi de Editura Sport-Turism. Cum se explică faptul că dumneavoastră, în cadrul „Bibliotecii", aţi publicat aşa de tîrziu o carte ?

– Explicaţia e simplă: pe atunci nu mă exersam în acest domeniu al scrisului, îmi plăcea mai mult postura de organizator de turism şi mă bucuram cînd reuşeam să pun pe picioare acţiuni care, ulterior, s-au dezvoltat uneori remarcabil.

Cărţi cu tematică turistică am început să scriu ceva mai tîrziu, într-o perioadă, în care făceam excursii mai mult de unul singur, său numai cu soţia, mi-am notat impresiile de călătorie prin munţii tării. Aşa s-au născut titlurile: „Opt zile în Retezat" (1944), „Pe Valea Cernei" (1947)...Munţii Retezat" (1968), „Popas în Retezat" şi..Pe Argeş în Sus" (1971).

Alte lucrări au fost tipărite în cadrul primei serii a colecţiei,.Munţii noştri" – editată de O.N.T. Dintre acestea aş menţiona:..Munţii Retezat", „Ceahlăul". „Munţii dintre Olt şi Jiu"...Munţii Rodnei", „Rarău şi Giumalău". Din păcate, cititorii nu le găsesc în biblioteci la indicele de autor. E^]e au apărut fără numele autorului. Totuşi, cei avizaţi ştiau cui aparţin. Apoi, am publicat recent în Editura Sport-Turism ghidul despre Retezat, în colecţia..Munţii noştri".

– Observăm că aria de cuprindere tematică a cărţilor dumneavoastră este destul de amplă: Retezat, Valea Cernei, Valea Argeşului, Munţii Rodnei, Ceahlău...

– Sînt zone pe care le-am străbătut, pas cu pas, unele încă de pe vremea cînd mai exista „Hai la drum" ! Altele au fost vizitate de mine mai tîrziu, în timpul liber, sau în anii din urmă. ca pensionar. Aş vrea să spun, în orice caz. că nu mi-am permis niciodată să scriu despre un anume loc înainte de a-l cunoaşte foarte bine, înainte de a face investigaţii amănunţite pe teren.

– Aţi iubit drumeţia şi totuşi, la un moment dat, aţi părăsit asociaţia. Cum explicaţi acest lucru ?

– În anul 1941, cînd ţara a intrat în război, autocarul nostru a fost rechiziţionat: m-am deplasat personal la Tîrgu Ocna pentru a-l da în primire. Excursiile noastre au continuat şi în timpul războiului, cînd s-a putut, şi pînă la desfiinţarea tuturor asociaţiilor de drumeţie.

În timpul mobilizării, am renunţat la preşedinţie, transferîndu-i lui Ion Ionescu-Dunăreanu această funcţie. Scarlat Antonescu şi Ion Tămăsescu erau vicepreşedinţi. Secretar era Octav Tuhai. După desfiinţarea asociaţiilor de drumeţie, am făcut o serie de deplasări în grupuri. Preferam însă excursiile în care eram însoţit numai de soţia mea. Am bătut astfel cea mai mare parte din munţii noştri, pe poteci marcate, şi prin foarte multe locuri nemarcate.

– În cadrul asociaţiilor de drumeţie, aţi ţinut mai multe conferinţe de specialitate completate cu sfaturi pentru începători. Cum v-aţi împăcat cu această categorie de drumeţi ?

– Cu toate sfaturile şi învăţămintele date de multe ori am fost pus în situaţii dificile, din cauza unor grupuri, vîrstnici sau tineri, pe care nu am putut refuza să-i iau sub ocrotirea mea. Îmi aduc aminte că, într-una din ieşirile noastre, în doi – eu şi soţia – în Piatra Craiului, un oarecare funcţionar de la un minister conducea un grup de aproximativ 15–18 persoane, echipate, fiecare, cum s-a priceput; majoritatea femeilor purtau pantofi de oraş, pardesie, aveau poşete; doar doi-trei bărbaţi erau echipaţi pentru o călătorie pe munte. Se vedea că sînt nişte novici. De cum ne-am dat jos din tren, la Zărneşti, conducătorul lor care ne cunoştea, a ţinut morţiş să meargă cu noi. Zadarnic i-am explicat ca intenţionam să facem un traseu dificil. Conducătorul grupului, inconştient, nu a vrut să înţeleagă, afirmînd mereu ca, pe răspunderea lui, o să ne urmeze. Am încercat toate mijloacele, doar, doar, o să renunţe. Degeaba. Şi, ca un făcut, am dat de necaz. Aş spune chiar că nu a lipsit mult ca totul să se soldeze cu o catastrofă. Conducătorul acela a luat-o înainte, cînd tot grupul se odihnea într-un canion abrupt, extrem de îngust. Neatent, a dizlocat un pietroi, care se rostogolea cu furie spre noi. Cînd soţia mea a strigat: „piatra".... eu abia am avut timp să spun: ,,la perete !"... Nenorocirea a fost evitată fiindcă pietroiul s-a izbit de un prag, s-a spart în mai multe bucăţi; doi din grup au fost atinşi uşor, iar una din spărturi s-a lovit de bocancul meu, proptit în calea ei la timp, dar a izbit-o în spate pe soţia mea. Mare parte dintre,cei care s-au ferit, lipindu-se de stîncă, s-au ales cu nasurile julite. Nu am cuvinte să descriu cum am urcat peretele muntelui şi cum am ajuns la destinaţie. Dintre toţi participanţii de atunci, mă îndoiesc că vreunuia i-a rămas o cît de puţină dragoste de drumeţie...

Şi mai e ceva. Deşi m-am străduit ca în grup să am oameni disciplinaţi şi să-i cunosc, cît de cît, de multe ori mi s-a întîmplat să constat că unii au caractere inadaptabile la situaţiile dificile ivite pe munte. Am avut însă şi satisfacţii. În cadrul întreprinderii unde am lucrat, am iniţiat cursuri de orientare turistică şi am organizat şcoala de schi. Accidente grave nu s-au întîmplat în acţiunile turistice iniţiate de mine, afară de cazul lui Dunăreanu şi asta din neatenţia lui !

– Să ţinem cont că, cu ani în urmă, drumeţiile pe munte erau mai rare, drumeţii adevăraţi mai puţini, iar iarna urcuşurile erau întreprinse numai de către cei încercaţi.

– E drept ! Ceea ce spuneţi îmi aduce aminte că, în 1947, prin decembrie, fiind invitaţi la ocolul silvic Buhalniţa, astăzi acoperit de apele lacului Bicaz, ne-am gîndit că putem da o raită prin Ceahlău. Zis şi făcut ! Am plecat cu soţia într-o după-amiază, avînd o recomandare către un pădurar care locuia la canton, azi cabana de la Izvorul Muntelui. Pădurarul urma să ne însoţească. Ziua era senină. Zăpada mare, îngheţată, ne scîrţîia sub picioare. Am ajuns în creasta Secu cînd se îngîna ziua cu noaptea. Ne-am oprit sub un brad unde zăpada era toată răscolită; am văzut cantonul şi am coborît odată cu noaptea care ne-a acoperit cu mantia ei. Cînd pădurarul ne-a văzut la acel ceas în uşa cantonului, nu-i venea să creadă că sîntem într-adevăr teferi. Abia a îngăimat: „Acum nici un sfert de oră au urlat lupii în creasta dealului. Cum de aţi ajuns aici ?..."

Peste noapte am dormit acolo. Dar, ca răspuns la recomandarea şefului lui de-a ne însoţi pînă la cabana Dochia, el a spus că nu merge şi nici pe noi nu ne sfătuieşte s-o facem. Zicea că, de cînd este el pădurar pe meleagurile acelea, n-a văzut om să urce în puterea iernii sus pe munte şi încă pe o zăpadă atît de mare ! Desigur, noi am rămas neclintiţi în hotărîrea noastră. Cînd am fost gata de drum, pădurarul era şi el gata, cu arma la umăr. Ne-a spus: „Cu oameni ca dumneavoastră, nu-i de glumit. Şi apoi cum să va las singuri ?"

- Cum a fost drumul pe munte ?

– Drumul a fost destul de obositor. În rest, o încîntare. Cabana era închisă, aşa că am făcut foc într-o magazie, ne-am ospătat, apoi ne-a călăuzit pădurarul pe poteci de vis, aproape numai de el ştiute. Pădurarul se tot minuna de curajul nostru.

După un an am drumeţit pe toate potecile Ceahlăului, multe din ele încă nemarcate. Mai tîrziu, cînd satele din jurul lui au fost potopite de oglinda apelor lacului Bicaz, am trecut peste ape cu barca sau vaporaşul.

– Aţi făcut excursii şi în alte masive muntoase, despre care aţi scris apoi cărti sau aţi publicat articole de popularizare a unor trasee vechi şi noi. Nici călătoria pe ape n-aţi neglijat-o, cu vaporul în susul Dunării, la Ada-Kaleh şi mai departe, prin Porţile de Fier.

– Am cercetat litoralul nostru de la un cap la altul. Nu am lăsat la o parte vestigiile descoperite în decursul anilor, muzeele în aer liber şi vechile aşezări din jurul Constantei. Drumeţia noastră am extins-o şi pe malul bulgăresc. Plecînd de la Vama am vizitat Balcicul, Caliacra, am coborît în văile îmbrăcate în haina bogată a smochinilor, ne-am căţărat pe stînci.

Am mers şi prin Dobrogea de nord, trecînd cu vaporul la Tulcea; am ajuns la Denis-Tepe. De dealurile Babadagului înalte numai de 240–260 m altitudine, dar bogat înveşmîntate cu păduri de stejar şi tei; am trecut din lacul Babadag în lacul Razelm, am urcat dealul şi am vizitat vechea cetate Heracleea, m-am desfătat printre grindurile Razelmului unde hălăduiau numeroase cîrduri de păsăret. Pot spune că am bătut ţara în lung şi în lat, am cunoscut munţi, văi, sate, oraşe, mănăstiri, cîmpuri întinse, rîuri, lacuri, ape, am acumulat în suflet toată frumuseţea şi bogăţia ţării mele.

– Într-un interviu la radio spuneaţi că aţi făcut un drum la Cîmpuşel, pe Valea Jiului. Aţi vrut să revedeţi locurile acelea legendare, sau să revedeţi pe vechiul dumneavoastră prieten, Gheorghe Boroi, despre care aţi scris de atîtea ori, aşa aţi spus parcă ?!

– Da, dar eu nu pot face separaţie între om şi loc. Cîmpuşelul este „o gură de rai" cuibărită între cotloanele Iorgovanului şi Oslei, la răscrucea cărărilor care duc spre Vîlcan, Godeanul şi Retezatul Mic, dar în mintea şi în inima mea locul acesta nu poate fi conceput fără pădurarul şi prietenul meu Boroi. Frumuseţea acestor locuri se împlineşte parcă cu sufletul acestui omuleţ, de o rară agerime şi sprinteneală, cu inima lui largă şi sinceră. Acest om pasionat de munca sa iubeşte deopotrivă sălbăticiunile pădurii, oamenii, florile, apele, munţii, codrii şi farmecă pe oricine îl cunoaşte. Ne-am bucurat împreună de revedere, de drumuri, de peisaj.

De data asta eu am făcut incursiuni mai uşoare, impuse de starea sănătăţii. Soţia mea însă nu s-a lăsat pînă nu a călcat şi unele dintre potecile străbătute de noi altădată. A ajuns pînă la izvoarele Cernei, a mai urcat pe Oslea şi pe Iorgovanu din Retezat, ajungînd pînă la Albele şi pe Drăgşanu, pe drumul descris în călăuza mea „Pe Valea Cernei".

Nu am neglijat nici peşterile, nu toate despre care s-a scris, dar destul de multe ca să-mi rămîie ferecate în suflet toate minunăţiile săpate în piatră de migala apelor ce îşi căutau cale slobodă spre lumină.

– După o asemenea prodigioasă activitate, desfăşurată pe o perioadă de peste 40 de ani, bănuim că aveţi acumulate comori sufleteşti greu de măsurat.

– Aveţi dreptate ! În prezent, cînd starea sănătăţii mele mă împiedică să mai fac excursii pe munte, mă mulţumesc cu amintirile şi ele sînt, cum aţi spus, nesecate comori. Asta nu înseamnă că nu mai activez pe tărîmul turismului, ca să zic aşa ! Pînă nu demult am fost prezent, săptămînal, cu un articol de turism în ziarul „Munca"; colaborez la diferite „Almanahuri" şi revăd din cînd în cînd notiţe şi însemnări făcute cîndva. Mi-aş dori sănătate, ca să mai pot redacta.vreo carte, două...

– Din această ipostază, de pionier şi veteran al turismului, ce sfaturi aţi da generaţiei tinere ?

– Cînd unii drumeţi de astăzi vin pe la mine ca să-mi ceară sfatul, le stau la dispoziţie cu multă plăcere, dacă-mi cereţi dumneavoastră, acum, cîteva sfaturi pentru cei tineri, am să spun ceea ce ar spune oricare din confraţii mei, marii iubitori ai drumeţiei:

* să refuze, cu orice preţ, consumarea băuturilor alcoolice la munte; ospeţele cu alcool pot fi făcute şi acasă;

• să folosească, în drumeţie, o costumaţie adecvată;

• să nu pornească niciodată pe drumuri nemarcate şi fără o bună călăuză; muntele e un imperiu frumos al naturii, dar ascunde atîtea capcane pentru cei care nu-l cunosc bine; nu este un eroism, ci o imprudenţă să te iei, sus pe munte, de piept cu vremea;

• să lase locul curat; aşa procedam noi – ardeam hîrtiile într-un loc permis, iar cenuşa o aruncam să îngraşe iarba şi florile muntelui.

– Nu putem, tovarăşe Emilian Iliescu, să încheiem convorbirea noastră fără a vă solicita părerea despre turismul actual.

– Nu cred că e absolută nevoie de părerea mea în acest sens. Dacă m-aţi întrebat, am să va spun că sînt realizări formidabile, uluitoare, mai ales pentru noi, vechii turişti. Litoralul Mării Negre este un rai de frumuseţe. În Deltă s-au făcut pentru turism lucruri minunate. S-au restaurat cetăţi vechi şi s-au pus în valoare obiective de tot soiul; se face, de asemenea, o bună propagandă. Toate generaţiile pot beneficia de avantajele turismului modern, graţie mijloacelor mecanice de transport puse la dispoziţia amatorilor.

Eu însă, trebuie să o spun din capul locului, sînt adeptul formulei lui Calistrat Hogaş, care spunea: „Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine..."

Desigur, formula lui Hogaş e valabilă în primul rînd pentru munte. Mă întreb totuşi de ce mulţi turişti preferă să se deplaseze în toate locurile numai şi numai cu mijloacele auto ?... Oare mersul pe jos să-şi fi pierdut frumuseţea ? Hotărît, nu ! Dintre toate formele de turism doar drumeţia are cu adevărat farmec, şi acest farmec trebuie să-l cunoască fiecare. De fapt, se şi observă o anumită tendinţă de întoarcere la această veche formă şi cred că, în curînd, ea va predomina, în ciuda tuturor modernizărilor. Doar drumeţia poate dezvălui adevăratele frumuseţi ale naturii, iar farmecul ei nu se va pierde niciodată.

Notă. Emilian Iliescu a decedat la scurt timp după acordarea interviului.