Diurne.

MUNTE.
Scrise.

Biografiile despre doi-trei înaintași îmi stau în loc. Nu izbutesc sa le urnesc.
Oi fi și eu leneș (ori nevrozat, la sfîrșit de an), dar și ele posedă o aparte complexitate. Mai exact conțin gînduri ori gesturi ale acelora, la senectute.

La chestiune, pot fi lesne acuzat că țin neapărat a vărsa meditațiuni din aceeași epoca terminala a omului, dar mai degrabă simt acolo o provocare.
Cum sa prezinți și acea bucata din viața cuiva, dara sa aluneci în proiecții proprii, iar în același timp fără sa faci părul măciucă unui cititor destupat...

Pînă acum, nu am izbutit.
Asa ca stau cu acel material la dospit, în minte.

Ca principiu, mi-a plăcut sa identific în vreun vîrstic montaniard pe junele îndrăzneț ce pășea cindva, prin locuri sălbatice ale muntelui.

Nu mi-e o dezamăgire, sa privesc senectul înaintaș, dimpotrivă, mă fascinează sa intuiesc în el aventurosul de altădată.

**

Observ un lucru.
Informațiile (nițel deprimante) despre cei doi-trei înaintași nu apar în literatura montană, ci în aceea pe care as numi-o clasică. În ultima sînt tratate lucruri ceva mai terestre (nu în sensul altitudinii!), mai realiste decit în scrisele montane.
Pe cale de consecință, literatura montană îmi pare una de evadare, însă cu fragilitatea aferentă oricărui tip de refugiu, prin viață.

Totodată, îndrăznesc sa observ ca subiectele cărților montane sint mai puțin complexe, decit în Amintirile unui Petru Vignali...