Retușuri, pentru o secundă ediție „Sus la munte la izvor”. Dinu Mititeanu (II)

Intro

Pe cînd dau sfoară în țară dacă știe ceva despre facsimilurile pe care promitea d. Mititeanu (în primăvară), că va publica, pentru a lămuri că Jurnalul (devenit apoi cartea lui Cuxi Șerban) nu e făcătură...

... mă uit la un comentariu.

„Puțin ne pasă de cei care contestă (e ceva specific la români să distrugă tot ce e fain). E cartea care m-a influențat enorm, niciodată nu m-am gîndit dacă a fost real sau nu ce e scris...”
(am încercat azi să descopăr și restul acelui comentariu, tipărit pdf mai de mult. Nu am mai dat de acea filă teoretic a Marlenei Mititeanu, dar unde se producea cu precădere soțul ei, Dinu)

Mărturisesc faptul că cu distrugerea m-a încrîncenat, în ce fac pe aici.
E de notat în paralel că fainul de care pomenește Andreea C. nu are vreo relație cu adevărul. Esențial este să placă. Iar totodată deranjează, dacă acea stare nu neapărat prietenă cu adevărul e tulburată de cineva.

În consecință, nu ai vedea oameni de acel curioși să cunoască punctul de vedere al celui care nu gîndește ca ei. Mai mult, se vor feri să ajungă în contact întîmplător cu acel unghi diferit, întrucît dumnealor funcționează binar: entuziasm sau adulație, versus ură, agresivitate.
Nu poți ști, acolo, și căît e teamă față de părinte, care s-ar supăra crunt dacă am ieși din  tiparul de funcționare pe care ni l-a fixat, acela al supușeniei față de El. 

Postare propriu-zisă

Nu mai țin minte exact unde am întîlnit afirmația Lui D.M., că se consideră om, cu O mare.
Pînă o voi regăsi, privesc spre un material despre bun simț. Și pe care dumnealui îl posedă, firește.

Din start aș preciza aici că bunul simț e o noțiune destul de lunecoasă.
Pe de o parte, vedem în el lucruri diferite.
Pe de alta, se află rarisimi oamenii care să admită că nu posedă așa ceva.
După cum, poți să ai sentimentul că ai bun simț, însă realitatea (dar mai ales adîncul tău) să-ți joace feste. 

Prin urmare, eu unul mă feresc de așa vorbă mare, și în general de suratele ei (una mai sforăitoare decît alta...).
.

Voi folosi însă noțiunea în cauză, mai exact lipsa de așaceva, în ce privește o zisă a lui Dinu Mititeanu într-un material ce mă privește:

„Un cunoscut montaniard din București - Mircea Ordean - a susținut cu diverse ocazii ideea aberantă că nu Cuxi e autorul cărții”.

Aberant.
Eu unul mă feresc de așa vorbă.
Și în general de așa caracterizări.
Îmi este de ajuns a spune că am altă părere, mai exact cutare...

Este drept că un ins convins că are adevărul lumii de partea sa nu înghite opinii diferite.
Cam întotdeauna, acela, și producîndu-se cam tot așa (cam întotdeauna, adică) în fața celor ce gîndesc asemenea lui, e grijuliu însă a nu sosi opinia preopinentului, în fața suporterilor de care e vorba. Nu o să-l vezi a reproduce din părerea aceluia.

Asta, și pentru că exactitatea (a procedeului, respectiv a părerii aceluia) încurcă în ceața plăcută ce domină acel grup..

**

”iar mai recent a spus și numele ”autorului” din umbră bănuit și depistat de el : eu -Dinu Mititeanu!...”

Spusesem asta, cu cîteva zile înainte, pe fila Fb a lui Lucian Apostu, și într-un dialog cu Alexandru Păun.

„...Am scris primul meu articol în revista România pitorească abia în 1985 iar următorul abia în 1997. După care - la insistențele revistei Rp am început să scriu în fiecare număr, iar prima mea carte a apărut după alți aproape... 20 de ani, în 2016 ! Cum aș fi publicat-o pe prima ”scrisă de mine” sub numele lui Cuxi? Care ar fi logica ? În carte Cuxi scrie despre oameni pe care (pe unii) nu-i cunoscusem și relatează multe alpiniade și ascensiuni la care eu nu am fost prezent. Cum le-aș fi putut relata eu în scris ? Cuxi era un analfabet care m-a angajat și plătit pe mine (medic, nu publicist !) să mi le povestească și eu să le scriu și să le dau o formă publicabilă ? Cum, dacă încă nu publicasem încă nimic ? Și când ? Aveam serviciu, familie, antrenamente, nici el nu prea avea timp liber!”

Cu ocazia asta, am realizat că într-adevăr, nu era stilul Mititeanu.
O neatenție din parte-mi, poate și grabă.

Dincolo de asta, nu am de ce să dau mult, înapoi. Ci pot gîndi de acum la altcineva, că a fost autor (puteți să-i spuneți și scrib).
Așa-mi spune mie instinctul (iar totodată nu-s omul de cucerit de unele din argumentele dlui Dinu, de mai sus. De pildă, că dacă nu ar fi produc vreo carte, nu ar putut naște una în numele unei ființe dragi. La o adică, și subsemnatul a scos o carte, anterior nepricepîndu-se la așa ceva...

Rețin de mai sus ideea „nici el nu prea avea timp liber” (pe care o bănuisem și eu în „Sus la munte...”).

Or.
Luați cartea „Singurătatea verticalelor”.
Capitolul X, de pildă.

Scrieți de mînă ce e acolo.
Apoi, la timpul rezultat, adăugați un coeficient de gîndit/stors creierii, apoi de șters ici-colo. Plus de dat vreun telefon: „Ionele, mai ții minte exact cît e de la pitonul 2 la al treilea, în ultima lungime, că m-a pălit o amnezie, dar am nevoie neapărat de amănuntul ăsta!”
Iar toate astea înmulțiți-le cu numărul de capitole (fie și nu prea întinse, de felul lor).

Și mai e ceva:

„Îmi mărturisise la un moment dat că și-a rescris îngrijit jurnalul cu ascensiunile lui și că-l va completa în continuare cu conștiinciozitate”.

Adică, mai înmulțim o dată cu doi.
(corectați-mă dacă greșesc!)


În același timp, există semnale mai greu cuantificabile, de care instinctul meu ține cont.
Pe acea zonă umană (a dlui Mititeanu și a fanilor săi), esențial este simțitul bine. Mai exact unul cu orice preț.

La o adică, legat de acel autor, e de investigat. Cine o fi fost, sau măcar cam ce era în mintea lui, cînd s-a apucat de acea sarcină.

Dar pînă-una alta, Mititeanu a trecut de la stadiul în care îmi interzicea analiza grafologică a manuscrisului, la promisiunea că va publica niște copii ale filelor lui.
Este drept că de la acea promisiune pînă azi au trecut aproape nouă luni.

**

„Izvorul resentimentelor lui MO la adresa lui Cuxi pornește de la Cristea. Resentimente ce le-a extins asupra tuturor celor care -la fel cu Cuxi- l-au vorbit doar de bine pe Cristea: Toma Boerescu (naș al lui Cristea), speologul Clujean Mihai Șerban- unchi al lui Cuxi, eu și alții.” În primul rînd, nu am vreun resentiment la adresa lui A.B. Șerban. Cu atît mai puțin unul pornit de la vreo iritare a mea pe Emilian Cristea. Iar, totodată, scrisele mele nu tocmai favorabile ultimului n-au făcut decît să pună la punct (cred eu documentat) excesele aceluia. Așa tratament, ieșit din pana mea, privindu-l doar pe el, ci și pe alți confrați montaniarzi. N-am avut vreo pornire specială pe cei care l-au vorbit de bine pe Cristea. Ca fapt divers, abia acum aflu că Toma Boerescu i-a fost naș, lui Cristea. Spre acel Mihai Șerban am privit doar grație lui Dinu Mititeanu, care îl perie din senin pe undeva...

„Tot copil era și Brăduț-Cuxi, când a intrat prima dată în priveliștea Mun­­­telui și când aceasta a pătruns și a rămas în sufletul său, căci pă­rinții lui și unchiul său Mihai erau pasionați iubitori ai Naturii.”

... de unde bănuiala mea că nu va fi făcut acel lucru chiar degeaba, ci în schimbul unui serviciu trecut ori viitor.

**

„Comparând pagini din jurnal și din carte, vă veți putea convinge că ”Singurătatea verticalelor” e reprodusă după jurnalul lui Cuxi scris de el până la moartea sa din 11 febr. 1983, că nu puteam fi eu autorul! ” Sună frumos, dar... În practică, distinsul d. Mititeanu nu posedă Jurnalul cu pricina. Ci urmează a merge la doamna Șerban, să-l ia și să-l fotocopieze Simt acolo un pic de cacealma. Mihai Haret (1884-1940) mai proceda așa, cînd afirma că știe despre văile Țapului și Urzicii, dovezile lipsindu-i absolut întîmplător din preajmă.

**

„Apropo de imaginația ”bogată” a lui MO: lansase ipoteza că tatăl lui Cuxi ar fi fost ”omul securității”, altfel nu ar fi putut pleca cu soția sa și cu Cuxi în tură prin Europa. ”

Nu am spus niciodată așa ceva. Am în vedere faptul că s-a fluturat o reușită pe Matterhorn 1982), cînd alții nu puteau ieși în Vest, iar uneori nici măcar pe la vecinii comuniști. Nu fac îndeobște afirmații despre Securitate (inevitabil iritate), poate și din motivul că dacă n-am putut fi leu la vremea atotputerniciei ei, nu are vreun rost s-o fac azi. Similar, nu mă plîng de comunism și comuniști (iar asta, fără să le fi fost amic pe vremuri). Mă miră un pic statutul familiei Șerban. Cuxi scrie undeva că s-a apucat de vopsit ceva la parterul vilei. Și de unde trag concluzia că aceasta avea cel puțin un etaj. Acea familie fiind una cu înaintaș țărănist (un curent politic ce nu le-a fost deloc drag celor la putere în vremea cînd Cuxi trebăluia la parter). Inevitabil, mă întreb care a fost prețul pe care l-a plătit familia cu pricina, de nu o deranja nimeni, pentru acea proprietate (altminteri fiind naționalizate construcții mai modeste de atît). Iar în paralel, mergeau cu toții, tot pe atunci, în Vest.

Asta, pentru că tot a adus d. Mititeanu vorba de Securitate... Și adăugînd că Șerban sr. a mai dus o dată familia peste un cataclism istoric, de data asta sărind în barca postdecembristă a așa-numitului FSN, care l-a numit primar al Clujului, în 1990.

**

„În fraze mai scurte, cele de mai sus le-a aflat și MO din vreo două comentarii ale mele pe FB, dar n-a acceptat argumentele expuse de mine. Promisese că va aduce argumente în favoarea tezei sale în cartea ce o va tipări. Carte din care apăruseră fragmente interesante, apreciate, pe net și prin reviste. Am aflat recent că a apărut. Cartea merită citită de oricare iubitor de munte, mai ales de ”bucegiști”, e o carte scrisă de un foarte bun cunoscător al abruptului prahovean al Bucegilor. E muncită, e bine documentată [...]

Eu cunosc destul de bine cotloanelor Bucegilor. Am umblat chiar și de mai multe ori prin cele mai multe dintre ele. Așadar nu mă simt îndemnat a citi cartea; doresc a evita binecunoscute ”șopârle” și ipoteze năstrușnice, nu doresc să mă încarc cu energie negativă, nu vreau să cunosc ”argumentele” aduse în problema Cuxi de criticul și detectivul literar MO.”

Pe de o parte, Dl. Mititeanu se hotărăște greu. Și anume dacă opul subsemnatului este ori bine documentat, ori cu șopîrle.
Pe de alta, admite că nu a citit cartea.
Și nici argumentele ridicate de mine, în cazul Cuxi Șerban.

Pot înțelege de ce nu a făcut-o. Oboseală intelectuală, inerentă vîrstei, alături de inconștientul refuz de a intra în contact cu informații care i-ar demola (interior) un edificiu pe care și l-ar fi dorit statuar mulți ani de acum încolo.