Privire în urmă (spre vara montană care a trecut)

Dacă trag o linie a sezonului alpin din vara acestui an, două momente sar în minte.
Altminteri diferite ca esență.

Unul e legat de ochiul aruncat spre bolta cerului, spre stelele acesteia, cînd am binevoit să mă întorc de pe-o parte pe alta a sacului de dormit - pe un coclaur oarecare.
Adică la un două noaptea.

A fost frumos, căci în vreo două ocazii precedente nu mi-a ars, inclusiv din nițică oroare/frică de nesfîrșirea neagră din jur.

Acum, s-a nimerit a nu mă mai deranja frici.
Admit însă că nu am stat ceasuri cu privirea spre foarte-înalturi. După vreo 30 secunde încîntate (copil curat!), am tras iar gluga sacului pe cap...

Al doilea moment e diurn. Ajuns în coborîș în caraimanica Poiană a Tîrlelor (Bucegi), nu mai recunoșteam locurile, și implicit varianta de mers (care oricum nu era tare simplă) spre Bușteni.
Și s-a lăsat cu o tensiune aparte, ce-a cuprins de toate. De pildă arborii căzuți din greu, urmare a unei furtuni din iarna trecută. Ori teama de urs (căci mai întîlnisem cîndva pe aici unul - este drept că la moment de poezie, cînd tăceam chitic în loc de vestit că trece un om...). Era pe-acolo și teama de vreun căzut prost, pe udături și peste cine știe ce ciot - căci s-au mai văzut cazuri...
.
De amestecat s-au amestecat atunci mai multe (spre încîntarea ulterioară a sufletului, și a celui care a stabilit clasamentul de sentimente, în vara de care pomenesc sus de tot).
Inclusiv că nu reușeam să pricep pe unde merg, dominat fiind doar de teama să nu mă abat în alt bazin hidro, decît cel de care aveam nevoie.
.
Firește, din acea grijă m-am abătut prea tare în direcția opusă, constatînd finalmente cu mare uimire, că am dat de poteca Văii Seci, după ce trecusem (dar fără să mă prind) pe deasupra poienii Kalinderu...
.
Deliciosul (barim cînd privești lucrurile de acasă) amestecului de sentimente contrare, respectiv de belele ce izbutești a gestiona cu bine...
.
PS
Din ultima bălăureală nu am poze (doar ceva surprins mai sus). Nu mi-a mai ars (adăugați la belele trenul de seară ce risca să nu mai fie prins, către casă).