Mea culpa (I)

.
Asta (adică mea culpa), pentru a-mi fi închipuit că tabăra Mititeanu o va lăsa mai moale, în ale cultului Cuxi Șerban.
Or. dumnealor merg înainte, pe aceeași linie...

Zic asta cu ochii la fila Wikipedia dedicată eternului tînăr (expresia îmi veni acum),  pe care prietenul dispărutului, Octavian (Tavi) Bortoș, a zămisilit-o în decembrie anul trecut (2025).

Abia aseară am pătruns prima dată în bucătăria Wikipedia, unde Istoricul filei despre Cuxi demarează pe 27 decembrie 2025. Nu-mi pot da seama, ca amator, dacă acea pagină nu e mai veche, cert este că între materialele net de acum vreo trei ani (pe care îndeobște le salvez .pdf) privindu-l pe Cuxi nu am găsit găsit așa ceva, ci doar despre tatăl și bunicul lui.

Iar acolo se execută vechea partitură (demarînd în 1983), inițiată iar apoi susținută mai mult decît energic de confratele Dinu Mititeanu.

Inevitabil mă întreb ce e în capul respectivilor. Cum se văd lucrurile, de acolo.

Le-o fi ajuns la cunoștință punctul meu de vedere? În context, îmi pot face o idee ce-și-cum, după modul în care a reacționat mai-marele acelui curent... Dinu Mititeanu a refuzat să ia cunoștință de scrisele mele, mai exact s-a ferit ca un conținut neconvenabil să intre în contact cu inconștientul său (asta, pentru că ultimul este compartiment uman prin definiție credul).

„Nu mă simt îndemnat a citi cartea; doresc a evita binecunoscute «șopârle»[1] și ipoteze năstrușnice, nu doresc să mă încarc cu ener­gie negativă[2], nu vreau să cunosc «argumentele» aduse în proble­ma Cuxi de criticul și «detectivul literar» MO.”

 

... În consecință, nici nu a pomenit de el, în frecventele sale apariții pe net susținînd mitul/cultul de care vă spun...

Îndrăznesc să cred că, și în cazul lui Octavian Bortoș, la mijloc se află aceeași atitudine. Zic asta întrucît dumnealui nu pomenește nimic de vreun material al subsemnatului (legat de mitul Cuxi), deși te cam împiedici de ele pe net, cînd dai o căutare legată de acel zeu ori de Mititeanu...
Mai mult, fie și refugiindu-se în spatele unei prevederi Wikipedia, Bortoș a refuzat să preia - pe fila Cuxi - următorul pasaj, în care făceam trimitere la materialul ce am scris despre răposatul clujean: 

”Ar mai fi de spus că subiectul de față a fost tratat (dar într-o notă diferită de a restului paginii) și de Mircea Ordean.[109]”. 

În așa situație, nu se mai poate spune că Bortoș nu cunoaște existența acelui material. Totodată, pentru o mai amplă informare a cititorilor filei Wiki ce păstorește, putea să informeze dînsul despre el (alături de celelalte „intrări” din pagină), caz în care ar fi putut fi ocolită interdicția pomenită imediat mai sus.

Nu a făcut-o.

Prin urmare, îndrăznesc să identific încă un refuz, dinspre acea (numeroasă) tabără, de a ține cont de unghiul subsemnatului...

Foarte asemănător mie, vede lucrurile și Adi Costache.
O să ziceți aici că sîntem doar doi oameni, la zeci ori sute ce aplaudă cultul lui Cuxi (cel ridicat de Mititeanu...). Corect, dar eu cred că așa două ciocane sînt mai mult decît suficiente, la un convoi de căruțe cu oale.

Oare de unde s-o trage acel refuz, dinspre Mititeanu și co.? De unde teama cruntă, de a le fi afectat edificiul ce au construit/întreținut? Ce anume le leagă buna dispoziție interioară, de edificiul existent azi (cel neafectat de vreo brumă critică)? Iar totodată, ce nevoie îi împinge, în prealabil, a ridica o asemenea construcție - una fără să țină cont de adevăr, respectiv exagerînd iar de foarte multe ori inventînd?

De pildă, și dincolo de jurnalul scris de Mititeanu (dar atribuit lui Cuxi), că pupilul acestuia s-ar fi aflat în atenția lumii alpine din epocă:

„Aprecierea de care s-a bucurat Alexandru-Brăduț Șerban în rândul alpiniștilor din România..” 

Cred că la baza unui asemenea demers se află deplinul omenesc (mai exact unul în viziune hobbes-iană [3] în care văd eu subiectul). Și cu a lui o nevoie imperioasă de considerație, pentru dobîndirea căreia (altminteri, sac fără fund...) nu se face vreun scrupul. Asta, pentru că nu le temperează pornirea vreun stat hobbes-ian, respectiv educația personală. Dimpotrivă, aceasta din urmă recomandă legile tribului, cele dornice să furnizeze bine cu orice preț membrilor locului, iar totodată să răzbată cît mai sus, în societatea înconjurătoare. Educația locului (e vorba aici de preotul, dascălii și enoriașii mitului Cuxi Șerban) propovăduiește exagerarea, minciuna, cît și manipularea fără jenă, cînd interesele tribului o cer.

Rarisimi sînt cei care să strice ploile grupurilor precum cel de mai sus. Aceasta, întrucît pe scena lumii (în cazul nostru, montan-românească ), majoritari numeric sînt neinteresații de subiect - și care, prin urmare, nu se bagă peste producțiile echipei Mititeanu -, iar apoi numeroasa categorie a doritorilor de poveștilor despre Cuxi. 

Ultimii, precum o doamnă Corodeanu acum cîțiva ani (raportîndu-se la scrisele atribuite lui Cuxi), nu-și pun problema dacă acelea sînt adevărate. Esențial pentru așa oameni este ca ele să facă bine la inimă, în paralel existînd respect pentru mai-marele care le oferă acele minunății.

(în viziunea mea, respect înseamnă a nu pune la îndoială vreun gest ori cuvînt al unui seamăn, iar totodată a ți-l considera mult superior - asta, după ce un mai-mare apropiat ți-a indicat să o faci.)   

Pe acest fond, amintitul părinte profită, zicînd ce-i prinde bine și dînsului, iar totodată alcătuind acolo o trambulină personală pentru o poziție socială superioară. Mai exact, Mititeanu nu va mai fi doar neobositul montaniard Mititeanu, ci și omul care se îngrijește, cu pioșenie, de moștenirea acelui băiat foarte de treabă, care a fost Cuxi etc.

În acest siaj vine și Octavian Bortoș. Dînsul s-a aflat vreme de mai multe decenii într-o poziție intermediară, între Dinu Mititeanu și publicul acestuia. Era omul apropiat de viitorul zeu Cuxi, împreună suind inclusiv Fisura Albastră (iarna). Ocupat însă cu ale vieții, O.N. s-a mulțumit cu acea postură, doar rareori emanînd vreun semnal (pe tiparul bulei în cauză), precum aceasta:

„În amintirea alpinistului clujean Alexandru Brăduț Şerban (Cuxi)
11 februarie 2015 a 32-a comemorare.
«Este într-adevăr o bucurie să ajungi pe vârf, dar pentru un alpinist, cu aceasta s-a încheiat plăcerea continuă a escaladei, care constă pur şi simplu în urcare...» Alexandru Brăduţ Şerban
Foto: Alexandru Brăduţ Şerban pe vârful Matterhorn (4477 m), după ascensiunea solitară a crestei Hörnli, 12 august 1982
http://www.dinumititeanu.ro/Alexandru-Bradut-Serban--CUXI”

De curînd însă (nu m-ar mira ca în urma lipsei de activitate datorată pensionării), dumnealui a schimbat macazul...

Pe de o parte a creat o pagină Wikipedia, dedicată prietenului Cuxi. Pe de alta, a pornit o activitate critică la adresa textelor/mențiunilor legate de alpinism, pe siteul ClimbRomania (pot bănui că și prin alte locuri):

„Bună seara ClimbRomânia [2],
Numele meu este Octavian Bortoș (Tavi); un alpinist al anilor ʹ70-ʹ80 ai secolului trecut – pe atunci membru al Clubului „U” Cluj.
Apreciez efortul vostru de a contribui la istoria alpinismului românesc. Aceasta este o muncă grea și de mare responsabilitate, care presupune o colaborare largă și surse de informare corecte și verificabile.
Din pagina ClimbRomânia dedicată regretatului alpinist și salvamontist Grig Bodea, căruia, la rândul meu, i-am dedicat un articol Wikipedia, rezultă că acesta a realizat premiera traseului Creasta Veveriței din Peretele (Colțul) Data din Cheile Aiudului (Vălișoarei). Doresc să vă semnalez că respectiva informație este perfect falsă.
Pentru o temeinică documentare vă rog să consultați jurnalele olograf ale lui Grig Bodea (aveți linkuri pe pagina sa Wikipedia), precum și pagina Wikipedia dedicată lui Cuxi Șerban, unde puteți găsi schița peretelui, corect documentată cu traseele de cățărare clasică din Peretele Data Menționez că traseul Creasta Veveriței din peretele Data a fost urcat în premieră de subsemnatului, printr-o escaladă solitar din anul 1980. Acest traseu nu trebuie asociat cu alte trasee cu același nume, din Cheile Aiudului.
Vă mulțumesc pentru atenția acordată și vă doresc succes în prețioasa voastră muncă.
Octavian Bortoș (Tavi)

Obiecțiile îi vor fi fost întemeiate, dar nu pot să nu observ aici un mic duș scoțian: tot felul de complimente (altminteri cam în limbă de lemn), după care intervine acel „perfect” (falsă)... Deduc de aici că omului nu-i este de ajuns acuza de fals, ci o vrea și perfect(ă). Iar implicit semnalizînd dorința de a-și zdrobi adversarul.

În argumentările sale, Bortoș uzează de mai multe mijloace nu întotdeauna corecte. De pildă, și pentru a dobîndi autoritate în ochii neofiților, face trimitere la o pagină Wikipedia (cea privind pe A.B. Șerban), fără să spună însă că e realizată de el. Iar implicit în ton cu interesele sale... 

El recurge totodată la tirade precum „aceasta este o muncă grea și de mare responsabilitate, care presupune o colaborare largă și surse de informare corecte și verificabile”, din care credulul inconștient (al neavizaților) deduce că O.B. stăpînește acel comportament academic. Or dînsul va dovedi, barim unui ochi avizat, că îl stăpînește doar secvențial...

Remarc, poate cu o acuitate excesivă, și formula „din pagina ClimbRomânia dedicată regretatului alpinist și salvamontist Grig Bodea”. Formula cu „regretatul” îmi pare un stabilit de atmosferă (una convenabilă sieși) în ograda altuia. Și care nu a ținut să ducă lucrurile pe teren lacrimogen (pentru că nu i se potrivește). Pe acea cale, a pedalatului pe ideea morții, Bortoș încearcă să-și tragă  preopinentul (căci așa ceva îi este) pe un teren convenabil sieși, și unde nou-venitul să i se afle în poziție inferioară...

**

Cu această primă impresie despre d. Bortoș, mă îndrept către acea pagină filă Wikipedia...

Avînd în vedere energia depusă în acele reproșuri, nu m-ar mira să-i reîntîlnesc intervențiile și pe alte unghere de net...

Aceasta preia din plin spiritul construcției patronate de Dinu Mititeanu. Unul alcătuit din exagerări, nu o dată invenții, cît din prezentare trunchiată a realității. De pildă, Cuxi e prezentat drept salvamontist, deși nici măcar pe calea mistificării nu se dă vreun detaliu, legat de atare activitate. În același timp, respectivul nu a dat cîtuși de puțin un bun exemplu, aventurîndu-se - tocmai el, salvatorul - în zona cu risc de avalanșă de i-a fost fatală...

Ceva asemănător s-a întîmplat acum vreo trei ani, cînd un alt salvamontist mort imprudent pe munte (Paul Pogo Popescu, la Bîlea) era ridicat similar în slăvi, de membrii bulei (cu acces la mass media) din care făcea parte. Și care au fost de asemenea iritați, cînd s-a ivit o notă discordantă (nu mai spun a cui...) în tratarea subiectului.

Cum nu avea decît de cîștigat de pe urma asocierii cu imaginea lui A.B. Șerban, Salvamontul și-a dat girul apartenenței pretinse mai sus. Între altele, l-a trecut într-un tabel (onorant) al „salvamontiștilor decedați pe munte”. Formularea dă de înțeles că aceia nu au murit neapărat în misiune, dar e un mod de a-i trage sub hlamida instituției, la ceas aniversar (foarte probabil, 2019). 

 

 

                                                                                                (va urma)

_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 

[1] Cînd acuzi pe altul de șopîrle, genul de demers îți este familiar / executat curent și de tine. În același timp, cînd afirmi că acea șopîrlă este și bi­ne­cunoscută (unui public ce nu are habar, altminteri, de producțiile celui luat la ochi), opinez că se află acolo o șopîrlă la pătrat...
[2] La justificarea de mai sus, inevitabil privesc dincolo de vorbe. Mititeanu ape­lează la clișeele de comunicare, proprii mediului din care fac parte el și fanii săi. Pe acel palier, pe de o parte nu cercetezi cum vine aia – de pildă – să te încarci cu energie negativă. Ci doar știi, via educație, că trebuie să te simți, să reac­ționezi (mai totdeauna în public) într-un anumit fel. Iar totodată să apelezi la așa noțiune (ale cărei detalii îți rămîn străine), cînd interesele polemice ți-o reclamă.
[3] Thomas Hobbes (1588-1679), autor al afirmației Homo homini lupus (Omul este lup, pentru seamănul său, trad. M.O.).
In extenso, „dat fiind că starea naturală a omului reprezintă «bellum omnium contra omnes"» (războiul tuturor împotriva tuturor), oamenii încheie un contract social prin care transferă drepturile individuale către stat. Legitimitatea statului constă și în datoria sa de a garanta securitatea.

Hobbes pornește de la premisa că egoismul domină natura umană «homo homini lupus est» (omul pentru om este lup). De aici rezultă necesitatea apariției statului ca o creație artificială. Filozofia politică a lui Hobbes se mai ocupă și de raportul stat (suveran) - individ (cetățean), de noțiunea și rolul dreptului natural în societate și de distincția dintre drept (jus) și lege (lex).”

[2] Bortoș folosește acest mod de introducere și la alte comentarii ale sale, fără a intui că rîndurile îi vor fi citite, în viitor, și la alte ore ale zilei...

Retușuri, pentru o secundă ediție „Sus la munte la izvor”. Dinu Mititeanu (II)

Intro

Pe cînd dau sfoară în țară dacă știe ceva despre facsimilurile pe care promitea d. Mititeanu (în primăvară), că va publica, pentru a lămuri că Jurnalul (devenit apoi cartea lui Cuxi Șerban) nu e făcătură...

... mă uit la un comentariu.

„Puțin ne pasă de cei care contestă (e ceva specific la români să distrugă tot ce e fain). E cartea care m-a influențat enorm, niciodată nu m-am gîndit dacă a fost real sau nu ce e scris...”
(am încercat azi să descopăr și restul acelui comentariu, tipărit pdf mai de mult. Nu am mai dat de acea filă teoretic a Marlenei Mititeanu, dar unde se producea cu precădere soțul ei, Dinu)

Mărturisesc faptul că cu distrugerea m-a încrîncenat, în ce fac pe aici.
E de notat în paralel că fainul de care pomenește Andreea C. nu are vreo relație cu adevărul. Esențial este să placă. Iar totodată deranjează, dacă acea stare nu neapărat prietenă cu adevărul e tulburată de cineva.

În consecință, nu ai vedea oameni de acel curioși să cunoască punctul de vedere al celui care nu gîndește ca ei. Mai mult, se vor feri să ajungă în contact întîmplător cu acel unghi diferit, întrucît dumnealor funcționează binar: entuziasm sau adulație, versus ură, agresivitate.
Nu poți ști, acolo, și căît e teamă față de părinte, care s-ar supăra crunt dacă am ieși din  tiparul de funcționare pe care ni l-a fixat, acela al supușeniei față de El. 

Postare propriu-zisă

Nu mai țin minte exact unde am întîlnit afirmația Lui D.M., că se consideră om, cu O mare.
Pînă o voi regăsi, privesc spre un material despre bun simț. Și pe care dumnealui îl posedă, firește.

Din start aș preciza aici că bunul simț e o noțiune destul de lunecoasă.
Pe de o parte, vedem în el lucruri diferite.
Pe de alta, se află rarisimi oamenii care să admită că nu posedă așa ceva.
După cum, poți să ai sentimentul că ai bun simț, însă realitatea (dar mai ales adîncul tău) să-ți joace feste. 

Prin urmare, eu unul mă feresc de așa vorbă mare, și în general de suratele ei (una mai sforăitoare decît alta...).
.

Voi folosi însă noțiunea în cauză, mai exact lipsa de așaceva, în ce privește o zisă a lui Dinu Mititeanu într-un material ce mă privește:

„Un cunoscut montaniard din București - Mircea Ordean - a susținut cu diverse ocazii ideea aberantă că nu Cuxi e autorul cărții”.

Aberant.
Eu unul mă feresc de așa vorbă.
Și în general de așa caracterizări.
Îmi este de ajuns a spune că am altă părere, mai exact cutare...

Este drept că un ins convins că are adevărul lumii de partea sa nu înghite opinii diferite.
Cam întotdeauna, acela, și producîndu-se cam tot așa (cam întotdeauna, adică) în fața celor ce gîndesc asemenea lui, e grijuliu însă a nu sosi opinia preopinentului, în fața suporterilor de care e vorba. Nu o să-l vezi a reproduce din părerea aceluia.

Asta, și pentru că exactitatea (a procedeului, respectiv a părerii aceluia) încurcă în ceața plăcută ce domină acel grup..

**

”iar mai recent a spus și numele ”autorului” din umbră bănuit și depistat de el : eu -Dinu Mititeanu!...”

Spusesem asta, cu cîteva zile înainte, pe fila Fb a lui Lucian Apostu, și într-un dialog cu Alexandru Păun.

„...Am scris primul meu articol în revista România pitorească abia în 1985 iar următorul abia în 1997. După care - la insistențele revistei Rp am început să scriu în fiecare număr, iar prima mea carte a apărut după alți aproape... 20 de ani, în 2016 ! Cum aș fi publicat-o pe prima ”scrisă de mine” sub numele lui Cuxi? Care ar fi logica ? În carte Cuxi scrie despre oameni pe care (pe unii) nu-i cunoscusem și relatează multe alpiniade și ascensiuni la care eu nu am fost prezent. Cum le-aș fi putut relata eu în scris ? Cuxi era un analfabet care m-a angajat și plătit pe mine (medic, nu publicist !) să mi le povestească și eu să le scriu și să le dau o formă publicabilă ? Cum, dacă încă nu publicasem încă nimic ? Și când ? Aveam serviciu, familie, antrenamente, nici el nu prea avea timp liber!”

Cu ocazia asta, am realizat că într-adevăr, nu era stilul Mititeanu.
O neatenție din parte-mi, poate și grabă.

Dincolo de asta, nu am de ce să dau mult, înapoi. Ci pot gîndi de acum la altcineva, că a fost autor (puteți să-i spuneți și scrib).
Așa-mi spune mie instinctul (iar totodată nu-s omul de cucerit de unele din argumentele dlui Dinu, de mai sus. De pildă, că dacă nu ar fi produc vreo carte, nu ar putut naște una în numele unei ființe dragi. La o adică, și subsemnatul a scos o carte, anterior nepricepîndu-se la așa ceva...

Rețin de mai sus ideea „nici el nu prea avea timp liber” (pe care o bănuisem și eu în „Sus la munte...”).

Or.
Luați cartea „Singurătatea verticalelor”.
Capitolul X, de pildă.

Scrieți de mînă ce e acolo.
Apoi, la timpul rezultat, adăugați un coeficient de gîndit/stors creierii, apoi de șters ici-colo. Plus de dat vreun telefon: „Ionele, mai ții minte exact cît e de la pitonul 2 la al treilea, în ultima lungime, că m-a pălit o amnezie, dar am nevoie neapărat de amănuntul ăsta!”
Iar toate astea înmulțiți-le cu numărul de capitole (fie și nu prea întinse, de felul lor).

Și mai e ceva:

„Îmi mărturisise la un moment dat că și-a rescris îngrijit jurnalul cu ascensiunile lui și că-l va completa în continuare cu conștiinciozitate”.

Adică, mai înmulțim o dată cu doi.
(corectați-mă dacă greșesc!)


În același timp, există semnale mai greu cuantificabile, de care instinctul meu ține cont.
Pe acea zonă umană (a dlui Mititeanu și a fanilor săi), esențial este simțitul bine. Mai exact unul cu orice preț.

La o adică, legat de acel autor, e de investigat. Cine o fi fost, sau măcar cam ce era în mintea lui, cînd s-a apucat de acea sarcină.

Dar pînă-una alta, Mititeanu a trecut de la stadiul în care îmi interzicea analiza grafologică a manuscrisului, la promisiunea că va publica niște copii ale filelor lui.
Este drept că de la acea promisiune pînă azi au trecut aproape nouă luni.

**

„Izvorul resentimentelor lui MO la adresa lui Cuxi pornește de la Cristea. Resentimente ce le-a extins asupra tuturor celor care -la fel cu Cuxi- l-au vorbit doar de bine pe Cristea: Toma Boerescu (naș al lui Cristea), speologul Clujean Mihai Șerban- unchi al lui Cuxi, eu și alții.” În primul rînd, nu am vreun resentiment la adresa lui A.B. Șerban. Cu atît mai puțin unul pornit de la vreo iritare a mea pe Emilian Cristea. Iar, totodată, scrisele mele nu tocmai favorabile ultimului n-au făcut decît să pună la punct (cred eu documentat) excesele aceluia. Așa tratament, ieșit din pana mea, privindu-l doar pe el, ci și pe alți confrați montaniarzi. N-am avut vreo pornire specială pe cei care l-au vorbit de bine pe Cristea. Ca fapt divers, abia acum aflu că Toma Boerescu i-a fost naș, lui Cristea. Spre acel Mihai Șerban am privit doar grație lui Dinu Mititeanu, care îl perie din senin pe undeva...

„Tot copil era și Brăduț-Cuxi, când a intrat prima dată în priveliștea Mun­­­telui și când aceasta a pătruns și a rămas în sufletul său, căci pă­rinții lui și unchiul său Mihai erau pasionați iubitori ai Naturii.”

... de unde bănuiala mea că nu va fi făcut acel lucru chiar degeaba, ci în schimbul unui serviciu trecut ori viitor.

**

„Comparând pagini din jurnal și din carte, vă veți putea convinge că ”Singurătatea verticalelor” e reprodusă după jurnalul lui Cuxi scris de el până la moartea sa din 11 febr. 1983, că nu puteam fi eu autorul! ” Sună frumos, dar... În practică, distinsul d. Mititeanu nu posedă Jurnalul cu pricina. Ci urmează a merge la doamna Șerban, să-l ia și să-l fotocopieze Simt acolo un pic de cacealma. Mihai Haret (1884-1940) mai proceda așa, cînd afirma că știe despre văile Țapului și Urzicii, dovezile lipsindu-i absolut întîmplător din preajmă.

**

„Apropo de imaginația ”bogată” a lui MO: lansase ipoteza că tatăl lui Cuxi ar fi fost ”omul securității”, altfel nu ar fi putut pleca cu soția sa și cu Cuxi în tură prin Europa. ”

Nu am spus niciodată așa ceva. Am în vedere faptul că s-a fluturat o reușită pe Matterhorn 1982), cînd alții nu puteau ieși în Vest, iar uneori nici măcar pe la vecinii comuniști. Nu fac îndeobște afirmații despre Securitate (inevitabil iritate), poate și din motivul că dacă n-am putut fi leu la vremea atotputerniciei ei, nu are vreun rost s-o fac azi. Similar, nu mă plîng de comunism și comuniști (iar asta, fără să le fi fost amic pe vremuri). Mă miră un pic statutul familiei Șerban. Cuxi scrie undeva că s-a apucat de vopsit ceva la parterul vilei. Și de unde trag concluzia că aceasta avea cel puțin un etaj. Acea familie fiind una cu înaintaș țărănist (un curent politic ce nu le-a fost deloc drag celor la putere în vremea cînd Cuxi trebăluia la parter). Inevitabil, mă întreb care a fost prețul pe care l-a plătit familia cu pricina, de nu o deranja nimeni, pentru acea proprietate (altminteri fiind naționalizate construcții mai modeste de atît). Iar în paralel, mergeau cu toții, tot pe atunci, în Vest.

Asta, pentru că tot a adus d. Mititeanu vorba de Securitate... Și adăugînd că Șerban sr. a mai dus o dată familia peste un cataclism istoric, de data asta sărind în barca postdecembristă a așa-numitului FSN, care l-a numit primar al Clujului, în 1990.

**

„În fraze mai scurte, cele de mai sus le-a aflat și MO din vreo două comentarii ale mele pe FB, dar n-a acceptat argumentele expuse de mine. Promisese că va aduce argumente în favoarea tezei sale în cartea ce o va tipări. Carte din care apăruseră fragmente interesante, apreciate, pe net și prin reviste. Am aflat recent că a apărut. Cartea merită citită de oricare iubitor de munte, mai ales de ”bucegiști”, e o carte scrisă de un foarte bun cunoscător al abruptului prahovean al Bucegilor. E muncită, e bine documentată [...]

Eu cunosc destul de bine cotloanelor Bucegilor. Am umblat chiar și de mai multe ori prin cele mai multe dintre ele. Așadar nu mă simt îndemnat a citi cartea; doresc a evita binecunoscute ”șopârle” și ipoteze năstrușnice, nu doresc să mă încarc cu energie negativă, nu vreau să cunosc ”argumentele” aduse în problema Cuxi de criticul și detectivul literar MO.”

Pe de o parte, Dl. Mititeanu se hotărăște greu. Și anume dacă opul subsemnatului este ori bine documentat, ori cu șopîrle.
Pe de alta, admite că nu a citit cartea.
Și nici argumentele ridicate de mine, în cazul Cuxi Șerban.

Pot înțelege de ce nu a făcut-o. Oboseală intelectuală, inerentă vîrstei, alături de inconștientul refuz de a intra în contact cu informații care i-ar demola (interior) un edificiu pe care și l-ar fi dorit statuar mulți ani de acum încolo.