Panta Rhei. Totul curge.

Între primele gînduri care mi-au sosit la ideile din imagine a fost:; „Oare cum va judeca domnul, peste zece ani?”

Instinctiv, știam că e un lucru care nu se face a rosti, unui tînăr.
În paralel, m-am întrebat cum reacționam/vedeam lucrurile eu, la miezul vieții, cînd mi se spunea așa ceva.

N-am apucat a-mi răspunde, doar mi-am amintit o scenă aproape de prispa cabanei Garofița Pietrei Craiului.
Aveam 33 de ani. Urcam dezinvolt pe munte, dar nu într-atît cît să-mi refuz o zi de pauză, între două alergături entuziasate prin abruptul sud-vestic al acelui masiv.
În așa clipe de pauză, m-am întins la vorbă cu sexagenara Cati (mai exact 68), din grupul clubului Floarea de Colți.
Între altele, m-am expus pretențiile legate de femei, pentru a porni o legătură, cu vreuna din ele (precizez că eram după un divorț).

Cati m-a ascultat, iar după un timp a dat întrucîtva din cap: „Ți-e ușor, să ai așa atitudine pretențioasă, la anii pe care îi ai”.
N-a detaliat. Poate pentru că nu era meșteră în a verbaliza ceea ce îi transmitea adîncul. poate pentru că vehemența mea îi părea de netulburat, dinspre experiența ei de viață.

Aștern cele de mai sus nu neapărat ca să mă dau deștept, cît pentru a puncta un moment în care mi-a sosit în junețe, dinspre un avizat, semnal să fiu atent la viitor.

Altminteri, viața a mers apoi, întrucîtva, de capul ei.
Pretențios am rămas, fie și uitînd că oricare își poate avea repere grație cărora să strîmbe din nas, la vedea unui seamăn.