Diurne iar

M-am nimerit peste niște scrieri ale unui înaintaș montaniard (și un pic legionar).

Între altele, el face trimitere la Dumnezeu.
Am sentimentul că a susține existenta lui Dumnezeu (asemenea afirmații avind cam totdeauna drept intermediar o religie) pleacă de la o premisă. Și anume ca acel care îl pomenește e convins că vede bine lucrurile / ca are dreptate. Ceea ce-i discutabil, fie și din omenească mirare: "De ce sa fie adevărul la tine de tot, iar la mine deloc?!".

În paralel, am sentimentul (relevat probabil de mii de condeie, pînă azi), ca relația nemijlocită cu Dumnezeu este una vizînd strict protecția, în fața neconvenabilelor vieții.

Caracterul coercitiv (și implicit punitiv) apare doar cind credem alături de alții.
Si unde există interdicții proprii vieții sociale în sine, dar și pendinte de interesele societății pe termen lung.