Tot el a mirosit o eroare măricică în cadrul părții de mijloc a volumului: nu Teodor Rosetti_Solescu s-a aflat cumnat cu feldmareșalul german von Paulus, ci un văr al său, înaintașul nostru alpinist fiind singur la părinți... Prin urmare acel material a ieșit, iar în paralel sper să am curajul de a insera cuvenita erată.
Probleme măricele ridică bucata privitoare la Mitul Cuxi Șerban.
Aici a intervenit ca noutate postarea din acest an (aprilie 2020) a lui Dinu Mititeanu, găzduită inițial pe blogul său, iar apoi reprodusă pe fila Clubului Alpin Român. Pe ultima, există posibilitatea de comentarii, unde am intervenit, alegîndu-mi totodată cu replicile unor fani ai părții adverse (ultimele meritînd a se afla ca material de studiu suplimentar, la ce glosasem în carte, despre suporterii miturilor noastre montane.
Intervenția lui Mititeanu mi-a fost utilă e o anume felie, și anume paternitatea cărții „Singurătatea verticalelor”.
Poate în oarece grabă, am marșat - în timp - pe ideea că scriitura îi aparține clujeanului. În calupul din „Sus la munte...”, nu am insistat pe așa direcție, ocupat fiind cu descifrarea genului de acțiuni ce nasc și apoi popularizează asemenea mituri.
Am spus acolo că Mititeanu este grădinar al mitului Cuxi, respectiv că „cineva (iar asta nu neapărat din furgă de responsabilitate a informării) a scris în numele lui Cuxi”
Dinu Mititeanu a ținut să precizeze, la chestiune, căteva lucruri:
„Nu puteam fi eu autorul! Mai ales că atunci [1983] eu încă nu eram ”scriitor”, nu scrisesem NICIUN rând în vreo publicație! [...] Am scris primul meu articol în revista România pitorească abia în 1985 iar următorul abia în 1997. După care - la insistențele revistei Rp am început să scriu în fiecare număr, iar prima mea carte a apărut după alți aproape... 20 de ani, în 2016 ! Cum aș fi publicat-o pe prima ”scrisă de mine” sub numele lui Cuxi? Care ar fi logica?
În carte Cuxi scrie despre oameni pe care (pe unii) nu-i cunoscusem și relatează multe alpiniade și ascensiuni la care eu nu am fost prezent. Cum le-aș fi putut relata eu în scris ? Cuxi era un analfabet care m-a angajat și plătit pe mine (medic, nu publicist !) să mi le povestească și eu să le scriu și să le dau o formă publicabilă? Cum, dacă încă nu publicasem încă nimic? Și când? Aveam serviciu, familie, antrenamente, nici el nu prea avea timp liber!
Mă strădui să fiu un om corect. Și, de pildă, să țin cont de punctul de vedere, fie și al unui preopinent/adversar, care poate arăta că mă înșel, în vreo părere oarecare.
Sînt gata să accept că nu Mititeanu e autorul.
În paralel, îmi mențin rezervele că A.B. Șerban nu avea timp și nici chiar dispoziție a transforma niște însemnări fugare despre turele sale într-o carte.
Dinu Mititeanu afirmă cu multă energie contrariul, dar solicitat a oferi facsimiluri o scaldă.
Pe de o parte afirmă - în repetate rînduri - că scrisul din jurnal e identic cu cel din scrisori (către terți) semnate de Cuxi, pe de alta ori ori declară că ferește acele documente de investigațiile mele, ori spune - în aprilie 2020...:
”Acel jurnal i-l voi cere mamei sale care încă trăiește, să xerocopiez mare parte din el, să postez undeva unele pagini, să poată cei interesați să le confrunte cu cartea...”
Am dat zilele acestea (de decembrie) un fugar search pe net, dar nu am dat pe acele reproduceri promise ale manuscrisului. Nici pe blogul domniei sale nu par a fi ajuns.
Dincolo de afirmațiile sigure pe ele, dar lipsite totuși de fundamentul reproducerilor la îndemînă din Jurnalul inițial...:
„Dovada că acel jurnal e scris de mâna lui, o aveți comparând scrisul (de mână !) cu cel existent în a 2-a ediție a cărții la pag.120-121: xerocopia scrisorii trimisă de el bunului său prieten Bebe Pozdârcă din Tg.Mureș....”
... Dinu Mititeanu trădează destulă nesiguranță (nu ar fi singurul domeniu, din scrisele-i...):
„E clar că acest manuscris și alte înscrisuri/notițe de student ale lui Cuxi n-o să ajungă la dl. MO pentru «expertiză grafologică» și comparare cu textul tipărit...”
sau:
„Nu mă simt îndemnat a citi cartea [Sus la munte, la izvor]; doresc a evita binecunoscute ”șopârle” și ipoteze năstrușnice, nu doresc să mă încarc cu energie negativă, nu vreau să cunosc ”argumentele” aduse în problema Cuxi de criticul și detectivul literar MO. Nu doresc o polemică cu Domnia Sa, ar fi inutilă.”
În paralel, legat de scrisele dlui Mititeanu, aș mai releva cîteva aspecte.
Mai sus, de pildă, dumnealui vorbește de șopîrle.
În altă parte despre faptul că l-am avut drept idol pe Niculae Baticu.
Avem însă de a face cu niște banale proiecții.
Termenul (a plasa altuia acel tip de gesturi, pe care îl posedăm însă înainte de toate noi, însă nu avem, curaj să ni-l recunoaștem) pare pretențios, însă nimic nu e mai normal, decît să vehiculăm idei care ne sînt familiare/le avem în conduită.
Șopîrlă este cînd declari a nu dori polemici cu cel pe care, altminteri, abia îl săpunisei din greu.
Acuzăm pe altul de a poseda idoli (ceea ce nu-i cazul meu), cînd noi înșine uzăm des de așa prosternare.
Ori uzul excesiv al imaginației.
În paralel, este de explorat relația dintre oratori precum Donu Mititeanu și publicul său.
Dincolo de clasicul servit al tipului de partitură drag ultimului (gen „îndurerații părinți”), există un întreg repertoriu stilistic menit a favoriza sprijinul fanilor.
„Sper că niciun montaniard nu crede în această idee fantasmagorică!”
”Mircea Ordean [...] a susținut cu diverse ocazii ideea aberantă că ...”
Etc.
Există acolo a translare a situației în afara logicului (doar aparent neașteptat, D. Mit. punctează pe undeva: „Care ar fi logica ?”, idee asupra căreia altminteri voi reveni). Or, e matematic faptul că un om simțind nevoia acelui tip de exprimare nu se va mai înghesui la contraargumentări, în fața acelui preopinent.
De fapt, în fața acelui preopunent cît și a publicului propriu. Căci de convingerea aceluia are nevoie oratorul, iar cu sprijinul dobîndit să pornească a intimida adversarul. În acel mediu, esențiale nu sînt argumentele, ci a intimida (ori obosi, prin tenacitatea pe care o semnalizezi) preopinentul, iar în așa demers sprijinul oamenilor tăi este esențial. Implicit, acolo, existînd pericolul ca ai tăi să nu cadă într-o poziție mai puțin militantă, dacă nu dezamăgită de-a dreptul de tine, situație în care există riscul ca simpatia lor să treacă spre fiara dovedită mai puternică.
„Care ar fi logica ?”
Niciodată nu ne joacă ilogicul feste ai mari, decît atunci cînd ne socotim atît de logici, încît să putem reproșa altora lipsa ei.
.
**
Revin la ideea paternității.
Se prea poate să nu fie Dinu Mititeanu acela, deși vreun joc / regresie la vîrsta psihică pe cînd scriam precum în „Singurătatea verticalelor” poate face plăcere, vreunui ins dus excesiv de iute spre valurile senectuții.
Nu-mi dau seama cine ar putea fi. Gîndul îmi zboară, exploratoriu, spre Mihai Șerban, căruia Mititeanu îi expediază undeva, din senin, complimente.
Cert este că acel loc gol, nu-mi descurajează opinia, unei scriituri efectuată de alții, în numele lui Cuxi Șerban.
.
Iar din acest stadiu al expunerii mele aș duce lucrurile în alt unghi.
Aș pune, aparent, carul înaintea boilor.
Mai exact, cum arată nevoile sufletești ale grupului uman care pornește să nască, la 1983, mitul Cuxi Șerban.
Ce anume îi împinge să forjeze acea statuie, apoi s-o întrețină (în condițiile în care performanțele lui A.B. Șerban nu erau cîtuși de puțin extraordinare, în epocă). Iar, ulterior, pe un Dinu Mititeanu să țină cu dinții de acel fals - asta, în condițiile în care, pentru un fiu real, nu a făcut nici pe departe același lucru.
De privit este și la suporteri, din acea aulă unde toți încearcă să se simtă bine, sub un cer nu întodeauna senin.
Acela al vieții sufletești.
(va urma)
PS
Capitolul aferent din ediția I.
2020:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu