Un exces de imaginație

Nicolae Leonăchescu (1934-2019) este un autor pentru care am multă simpatie, datorată amplei biografie pe care a alcătuit-o memorialistului Constantin Beldie (1887-1953), avînd totodată relaționări cu fiul acestuia, Alexandru Beldie (1912-2003), botanist și om de munte.

Privitor la ultimul, în cartea „Constantin Beldie văzut din alt secol” are cîteva capitole mai mult decît utile celor interesați de istoria alpinismului nostru. Dincolo de asta, Leonăchescu vorbește de un fapt care privește pe cei doi Beldie, și unde eu unul am impresia că greșește întrucîtva, dar o face dintr-un entuziasm al cercetătorului pe care nu poți decît să i-l apreciezi.

Constantin a fost întreaga-i viață un coureur, un interesat de femei, pe care le-a cultivat și cucerit în ciuda faptului că s-a căsătorit devreme, iar aleasa i-a rămas alături întreaga viață. Între altele, Costică avea un talent aparte să atragă persoane cu tendințe suicidare, ba care și le duceau uneori pînă la capăt. Este cazul necunoscutei din tren, cunoscută pe drumul de la București la Constanța, unde ea locuia. Între ei are loc un schimb de scrisori pătimaș, dar și întîlniri, cum este aceea din 12 noiembrie 1915, la malul mării, ”cînd s-au iubit o zi, cît alții în ani și ani”. Foarte probabil, situația luase o turnură ce a îngrijorat-o pe doamna Beldie, care a mers la Constanța și a discutat cu rivala ei. Împotriva amorului fiicei lor s-au declarat și părinții fetei. Urmare a tot, la jumătatea acelei luni tînăra s-a sinucis.

Beldie senior pomenește în Amintirile sale de acea „drăgăstoasă fiică a lui Israel, cu aripile frînte, ca un pescăruș săgetat”, dar și de scrisorile schimbate între ei, care, oarecum culmea ironiei, au stat decenii la rînd în grija doamnei Beldie, iar apoi a fiului Alexandru. N. Leonăchescu s-a străduit să extindă subiectul, cercetînd de pildă presa tomitană. Unde majoritatea gazetelor nu pomenesc vreo sincidere în acele zile, amintită în schimb de Dacia. Și unde e pomenită „femeia Ana Rafail C. Cuiconta, avînd niște neînțelegeri familiale, a încercat să-și pună capăt vieții bînd o cană cu sodă, După o zi de agonie, a încetat din viață”. Un C. Rafail („evreu înstărit”, spune P. Leonăchescu) apare în paralel cu reclame în ziarele vremii.

Deși lipsește dovada directă că iubita lui C. Beldie este sinucisa din gazete, Leonăchescu execută (dintr-un zor propriu entuziaștilor) o paralelă la fel de nesigură , însă despre care, de data aceasta, se poate spune că reprezintă o eroare. Mai exact, și întîlnind în scrise de munte mențiuni ale crucii lui Rafail, din muntele Caraiman (Bucegi), el o declară ca ridicată de Alexandru Beldie – „un gest care-l definește și evidențiază recunoștința sa profundă față de nefericita Ana”.

Or, și deși P. Leonăchescu precizează că „într-o discuție avută cu Al. Beldie, acesta mi-a confirmat faptul că el  ridicat-o și a ales amplasamentul din Poiana Mare [a Văii Seci din Caraiman]”, e greu de crezut că botanistul a plasat acea cruce în Poiana Mare, ea ființînd cu mult deasupra acesteia, în așa-numitele Hornuri. 

Deși biograful celor doi Beldie se declară un om al științelor exacte, în expunerea situației de mai sus își ia libertăți care se abat, de la realități. De pildă, turiștilor le-ar fi fost cam greu să se reculeagă la locul crucii, întrucît locul este accesibil doar alpiniștilor. Dincolo de asta, și grevat aflîndu-mă de scoaterea unei pietre din fîntînă, crucea mult mai degrabă amintește de elevul de liceu cu acel nume, mort în Hornuri în septembrie 1930.

Altminteri, P. Leonăchescu se lansează deseori în afirmații grandilocvente, însă foarte probabil alăturea adevărului. Și cum este cazul ideii că iubita respectivă a lui C. Beldie s-a sinucis drept sacrificiu „prin care a asigurat evoluția lui Puiu [Alexandru] Beldie pînă la statutul de valoros om de știință”.

Dincolo de aceasta, inevitabil te întrebi ce fel de confirmare putea veni, de la Alex. Beldie, că ar fi pus acea cruce în Bucegi. Intuiesc aici faptul că botanistul, poate neatent, poate doritor să facă o plăcere interlocutorului său (coroborat cu vreun plăcerea unui omenesc atribuit de fapte ce nu ne aparțin), a aprobat realmente supozițiile romantic-entuziaste ale lui P. Leonăchescu.

 **

Întrucîtva pe subiect, Al. Beldie, venind vorba despre acea cruce, mi-a spus (1985-87) doar că îl cunoscuse pe Gică Rafail, coleg din clasele mai mici la același liceu Spiru Haret, căruia îi reținuse zîmbetul plăcut. Nu că ar fi fost legată de vreo iubită din Constanța a tatălui său (la chestiune, singura pomenire a părintelui său – la o vreme cînd nu cunoșteam mai nimic despre el, și deci nu am fost interesat a trage discuția într-acolo - a fost una legată de un accident în Acele Morarului, și trădînd destulă teamă din partea fiului).

Totodată.

Potrivit lui N. Leonăchescu, într-o discuție purtată cu Beldie junior în anii 80, ultimul „mi-a mărturisit că se gîndește să ardă relicvele care se referă la tragedia din 16 noiembrie 1985 de la Constanța”, scrisori care nu vor fi regăsite în arhiva rămasă după moartea lui Alexandru, din 2003.

.
La încheiere, aș dori ca – dincolo de rîndurile-mi de mai sus - să îmi exprim încă o dată admirația pentru volumul de informație oferit de Nicolae  Leonăchescu în monografia privindu-l pe C. Beldie. Și care se completează mai mult decăt binevenit cu Memoriile (ediția II: „Caleidoscopul unei jumătăți de veac în București”, ed. Humanitas, 2011) acestuia din urmă.