Poezia. Cîmpul (uman) poetic

Louise Glück: La râu
”Într-o seară mama a hotărât că e timpul să-mi spună despre
ceea ce ea numea plăcere deși se vedea că toată
ceremonia îi dădea un fel de neliniște, pe care a încercat
s-o acopere luându-mă de mână, de parcă tocmai murise cineva din familie -
a continuat să mă țină de mână cât a vorbit
și ce spunea era mai degrabă un discurs despre inginerie mecanică
decât o discuție despre plăcere. În mîna cealaltă
avea o carte din care cred că-și luase datele principale.
Făcuse același lucru cu toți ceilalți, frații și surorile mele
iar cartea era aceeași, albastru întunecat,
totuși am primit fiecare câte un exemplar numai al său.

Pe copertă era un desen
cu un bărbat și o femeie ținându-se de mână dar la oarecare distanță
unul de altul, ca doi oameni de o parte și de alta a unui drum.

Evident, ea și tata nu aveau un limbaj pentru ce făceau
și ce făceau, din câte înțelegeam, nu era plăcere.
În același timp, orice o fi ceea ce ține oamenii împreună
cu greu s-ar zice că seamănă cu acele diagrame reci alb-negru,
care sugerau printre altele, că poți obține plăcere numai
cu o persoană de sex opus așa că nu vedeai și desene cu,
să zicem, două piulițe și nici un șurub.”

N-am reușit sa rezonez cu poezia clasică. Adică pe tipic DEX.
Mi-am căutat singur un ceva, care sa fie rudă sufletească poeziei cea acceptată/incurajată social.

**

Dînd voie realității sa fie cum este, rămîn de lemn Tănase la poezia laureatei Nobel reprodusă mai sus.
Iar de aici pornesc a medita la caracterul de pat Procust, al gesturilor sociale precum cultura, educația, credința....

Consider acea deformare normal, ori barim raportat la nevoia de a conviețui împreună, a unor caractere inerent diferite.
Și dintre care, din motive de uman oportunism, se ridică o amplă pătură ce ridică osanale respectivului pat Procust (numit, se înțelege, altfel prin discursuri).

PS
Acel pat P. se împotrivește nu doar diversității oamenilor, ci și însușirii individului de a simți azi într-un fel, iar peste un ceas ori un an, altfel...

PS2
Mi-e imposibil sa nu-mi zăbovească privirea pe umerii laureatei Nobel.
Cum i-o ședea nevoia de afecțiune, în acel loc ori aiurea.
Și implicit ce resorturi din noi pune în mișcare mingiiatul umerilor. 

E interesant că scrisele sociale evita asa subiecte, propunând în schimb sa rezonăm cu versuri (care mie-mi par, absolut omenește, fade) precum ale d-nei Gluck.

Uf, și abia mi-a venit chef de explorat/vorbit...