PE SIAJUL ultimelor postări... Cazul Octavian Bortoș (I)

Materialul de față se constituie în nucle al unui addendum, la materialul subsemnatului „Mitul Cuxi Șerban”, apărut în a doua ediție a volumului „Sus la munte la izvor” (2022)

Încă de atunci, sesizasem apariția pe net a unor informații (altele decît cele semnate de Dinu Mititeanu), care țineau cu orice preț să tragă spuza notorietății, pe turta idolului lor. 

În context, în fila despre cimitirul Hajongard (al lumii bune clujene) exista la 2021 o listă cu personalitățile odihnind acolo. Și unde, în con­di­ți­ile în care celorlalte personalități înhumate acolo li se acordă cel mult două rînduri de text, bunicul Mi­hai Șerban primește două rînduri de text, fiul acestuia unul, iar ne­po­tul Cuxi trei.  Despre acesta se spunea - bănuindu-se fără îndoială că nu se va rătăci vreun cîrcotaș pe acolo - și că e „primul român care a cucerit faimosul vîrf Matterhorn”.

Asemănător se petreceau și în ograda USAMV (Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară) Cluj, unde, la același 2022 Cuxi este pomenit din nou ca prim român ajuns pe Matterhorn. El nu urmase cursurile acelei instituții, însă întîmplător se afla nepot al rectorului interbelic al acelui stabiliment, Mi­hai Șerban.

Am bănuit a fi mîna lui Mititeanu, în așa demersuri  (la o adică ea păstorea întregul cult), însă a fost a lui Octavian Borteș. Căci el scoate o carte despre țintirimul clujean amintit, iar totodată colaborează cu USAMV.

Ulterior momentului în care am consultat eu fila Hajongard, nu m-ar mira sub înrîurirea „Sus la munte...” (neprietenii mei de la „România Pitorească au achiziționat mai multe exemplare, iar totodată au citit-o atent), Cuxi nu va mai fi pomenit acolo, și nici bunicul Mihai, despre care se aflase în răstimp că e înmormîntat în altă parte.

Octavian (Tavi) Bortoș crește, ca montaniard, la umbra lui Dinu Mititeanu:

 „Era dupa noi prin Chei, ca un catel, de pe la 16 an..” [1]

Acel umblat precum un cățel  a făcut impresie bună magistrului, iar totodată nu l-am indispus peste decenii în vreun fel), căci pe la 2015 îl vorbește de bine:

 „Intr-o iarna, in Muchia Mare din Retezat/Coltii Pelegii, doi clujeni de 23-25 ani, care nu mai erau incepatori, au intrat in panica la un moment dat si propuneau solutii prostesti. Al 3-lea, care abia implinise 18 ani [...] a urlat la ei si a devenit / l-au acceptat «sef» . El, cu calm, a gasit solutia cea mai buna de a cobori in siguranta. Peste cativa ani, «pustiul» (Tavi Bortos) urca cu Cuxi, in decembrie 1982 Fisura Albastra a lui Floricioiu! ”[2] 

(Nu știu de ce simt că neîncepătorii pomeniți mai sus nu cățeliseră pe lîngă Mititeanu...) 

În context, și legat de perioada stagiului militar a lui Bortoș:

"Ca dovada ca "stadionul" Cheile Turzii a format buni cataratori e faptul ca pe unii din cei mai talentati, la varsta stagiului militar, cluburile semiprofesiniste Armata si Dinamo si ofiterii de la vanatorii de Munte i-au luat "sub aripa lor": Szalma Misi, Boros Laci, Barla Andras, Engy Lajos, Tavi Bortos, Nelu Vidrut si altii." [3] 

În răstimp, inclusiv pentru că participase la cea mai valoroasă performanță a secției „U” Cluj, din care făceau amîndoi parte, Bortoș are onoarea unui interviu, luat (de către alt agreat al grupului) în postfața cărții „Singurătatea verticalelor”, 1990. Nu știu să fi fost deranjat, acolo,  de obiceiul lui Dinu Mititeanu de a interveni în scrisele altora, pentru că va fi fost inevitabil un membru disciplinat, al acelui de tip de asociere.

În contextul acelor rînduri, și pentru că mincinoșii își pierd de cînd lumea gestiunea producțiilor, un „Cuxi” (via scrisoare - inventată - a acestuia către Bebe Pozdîrcă) spune că a coborît cu mare atenție din creasta Văii Albe pînă în locuri mai pașnice, în vreme ce rîndurile atribuite lui Bortoș vorbesc de o prospețime dezinvoltă. iar totodată trimit curiosul să lectureze alte descrieri turei hivernale prin Albastră. 

Totodată, deși intelectual fin, Bortoș nu vede nimic aiurea ca o tură pe Albastra-directă să fie dedicată celui ce nu răzbise pe acolo, și anume E. Cristea... 

Aș mai adăuga aici amănuntul, legat de viața lui Bortoș imediat ulterioară amintitei performanțe, că în următorii doi ani și jumătate după moartea lui Cuxi „nu mai făcuse nici o escaladă remarcabilă și nici antrenamente” (sau cel puțin așa spune mai tînărul Dan Păvăloiu, cei care îi ia interviul din 1990).

Nu știu dacă Bortoș publicase anterior  și alte materiale legate (inevitabil elogios) despre Cuxi, cert este că, pe fila Facebook demarată în urmă cu un an, inserează  (la comemorarea dispariției prietenului său) următoarele:

„În amintirea alpinistului clujean Alexandru Brăduţ Şerban (Cuxi) [/] 11 februarie 2015 – a 32-a comemorare [/] «Este într-adevăr o bu­cu­rie să ajungi pe vârf, dar pentru un alpinist, cu aceasta s-a în­che­iat plăcerea continuă a escaladei, care constă pur şi simplu în urca­re...» [/] Alexandru Brăduţ Şerban [/] Foto: Alexandru Brăduţ Şer­ban pe vârful Matterhorn (4477 m), după ascensiunea solitară a cres­tei Hörnli, 12 august 1982.”

 Remarc aici din start frecvența pomenirii acelui dispărut cu numele său de buletin, nu (și) cel cel uzitat între amici, și anume Cuxi. Iar Bortoș fiindu-i teoretic prieten cîndva (din acea postură, la o adică, se naște chiar acea postare)...

Unul care (dacă pasajul nu este inventat de alții) se vădea chiar poetic, în „Singurătatea ver­ti­calelor”: „Mi se întâmplă adesea să visez noaptea că sînt în bivuacul II din «Al­bastră»; atunci aud vântul scuturînd foliile de supraviețuire și îl simt pe Cuxi înghesuit în mine, încercînd amîndoi să ne încălzim” 

Sentimentul pe care mi-l lasă încă de mai sus Bortoș, este al unui tip destul de rigid, iar totodată supus regulilor (și de sub aripa cărora evadează în parte, datorită condiției de artist plastic pe care a îmbrățișat-o). Posibil să fie și un pic leneș, căci și aici trimite iute, întru amănunte, la  autoritatea primă în domeniu, și anume Dinu Mititeanu (în acest caz, fila aferentă de pe blogul său). Asta, nu înainte de a da un citat din pasămite gîndirea aceluiași Cuxi:

„«Este într-adevăr o bu­cu­rie să ajungi pe vârf, dar pentru un alpinist, cu aceasta s-a în­che­iat plăcerea continuă a escaladei, care constă pur şi simplu în urca­re...»” 

(Mărturisesc spășit că nu prea cred în existența vreunui după, ulterior vieții de care avem parte, dar tot mă întreb cum privește Cuxi, de pe unde o fi, așa vorbe puse în contul său Pe felie, pot lua în calcul și cum privește gesturile mele, legate de el...)

Nu am fi identificat sursa bibliografică, a acelei cugetări.

Ani buni, nu se mai face vreo referire la Cuxi pe acea scenă socialmedia, deși mai apar acolo subiecte montane. De pildă aniversarea din 2019 a formației Salvamont Cluj (din care va fi făcut parte Bortoș). 

 

...Poate sub incidența întîlnirilor de acolo, cu prieteni de altădată, poate dinsimplu impuls aniversar, Bortoș publică (9 septembrie 2019) un fugar remember, despre premiera pe care a efectuat-o la 1987 în Cheile Aiudului:

  

„The premiere of the route "Frati de cruce" (Blood Brothers) from the Bogza Wall in Aiud Gorge, made 41 years ago, on the 16th-24th of September, 1978 by the team composed of Hargitai Szabolcs (Dome) and Octavian Bortos (Tavi), aided by Mircea Nicoara...” 

Notez aici că Bortoș nu dă vreun amănunt de teren, asupra ascensiunii propriu-zise cît și despre comportamentul însoțitorilor, preferînd considerațiile următoare:

„...Într-o echipă de alpiniști angajată în realizarea unei premiere alpine, secundul este cel care asigură capul de coardă, transportă rezerva de materiale/ echipamente necesare deschiderii noului traseu, servește capul de coardă cu cele necesare și supraveghează continuu înaintarea acestuia. În cazul accidentării capului de coardă, secundului îi revine sarcina acordării primului ajutor și, după caz, asigurarea retragerii ori alertarea echipei de observatori de la baza traseului sau a echipei Salvamont din proximitate.

Într-o echipă de alpiniști angajată în realizarea unei premiere alpine, capul de coardă este cel care urcă primul, alegând pasajele vizate în funcție de posibilități și de ruta prestabilită, curățând traseul și echipându-l cu pitoane sau cu alte mijloace de asigurare. Într-o premieră alpină absolută, capul de coardă este primul om care pășește pe acel traseu. Capului de coardă îi revine responsabilitatea fixării corecte a asigurărilor, protejarea secundului de căderile de pietre, preluarea pe verticală – cu ajutorul corzii de serviciu – a rezervelor de materiale/ echipamente necesare și asigurarea secundului după amenajarea fiecărei regrupări.”

 Firul Cuxi, în notațiile lui Bortoș, va fi reînnodat în 2023, în preajma aniversării nașterii acestuia, prin prezentarea unui tablou:

Avea alături și următorul text:

„Octavian Bortoș – „Cuxi”, pictură în ulei

Dacă n-ar fi plecat dintre noi atât de timpuriu, Alexandru Brăduț Șerban – zis Cuxi – ar fi împlinit astăzi (19.12.2023) 63 de ani. Ar fi fost – cel mai probabil – un inginer strălucit care s-ar fi dedicat carierei universitare, asemenea părinților săi, și-ar fi atins apogeul într-ale alpinismului, ar fi avut copii, pe care i-ar fi crescut în respect față de aproapele lor și în dragoste față de munte, ar fi încărunțit apoi și el alături de camarazii lui din tinerețe, ar fi devenit – cine știe? – chiar și bunic, legănându-și cu iubire nepoții, ar fi scris până azi și alte cărți, alături de „Singurătatea verticalelor”, prin care și-ar fi istorisit trecerea sa prin lume. Dar în fatidica zi de 11 februarie 1983, o avalanșă năprasnică l-a răpit din mijlocul nostru. În locul său a rămas doar o amintire de neșters.

La scurtă vreme după moartea lui Cuxi am schițat două portrete ale sale, folosindu-mă de două fotografii recente care îi marcau pregnant trăsăturile. Ambele tablouri rezultate le-am dăruit apoi mamei sale, Corina Șerban – zisă Cochi. Pentru prima lucrare am utilizat fotografia alb-negru care a ajuns ulterior pe coperta patru a celei de a II-a ediții a cărții sale. Așa se face că a rezultat o pictură monocromă, în tonuri gri-liliachii. Pentru ce-a de a doua lucrare – eboșa în ulei din imagine – cred că am folosit un diapozitiv color, împrumutat de la dna Șerban. Au trecut însă de atunci 40 de ani.”

Cum se cuvinte, Tavi îl creionează cît mai favorabil pe amicul său, în eventualitatea că ar fi scăpat cu viață, Îl prezintă de pildă cu nepoți (ba și legănîndu-i cu iubire), deși nu e obligatoriu ca aceia să fi ajuns a poseda așa ceva (la o adică, nici B. nu dă semne a fi ajuns pe acel palier...).
De notat acolo și formula că și-ar fi „crescut [copiii] în respect față de aproapele”, gen de lozincă avînd mare trecere, între reușiții social de tipul lui O. Bortoș. E un mediu unde nu se verifică acele considerații înalte, esențial este să le pronunți cu cît mai mult patos...

Remarc și prezența în mesaj a doamnei Cochi. Și care-mi pare a fi știut să facă impresie, printre amicii fiului (honni soit qui mal y pense!). Parcă o văd: „O cafea, un ceva? Cuxi, dă-le la băieți ceva...”

Ultima idee nu sună bine, dar dacă imaginația fanilor Șerbanilor poate umbla cum vrea ea, de ce să nu mănîncă și fantezia mea ceva?! Mai filosofic zicînd, nu e obligatoriu ca ce-și permite Jovi să nu-și permită și alții..

Începînd cu anul următor, lucrurile iau însă viteză...

Inevitabil mă întreb ce a intervenit în viața lui O. Bortoș, de-și schimbă stilul (fie și acela pe Facebook...). Etatea în sine ar fi una, a retragerii la pensie,,, Deși nu e obligatoriu să o facă neapărat acum, un ceva interior se materializează totuși în acțiunile sale din 2024-26. Foarte posibil sub imperiul vîrstei, depistez în acțiunile sale un disconfort al prezentului, datorită se refugiază alături de prieteni din trecut, iar totodată încearcă a dobîndi considerație. Vînatul ultimei se face pe stilul morcov, dar și nuia - prin intervențiile pe fila ClimbRomania (și la care mă voi referi mai tîrziu). 

În decembrie, survine o salvă de postări, cu același subiect: „A doua repetare [nu spune a treia parcurgere]...a premierei de iarnă a Fisurii Albastre”.

Sub acest logo se fac mai multe intervenții, primele în ziua de 24:

„... Bivuacul 2 în care ne-am petrecut noaptea de 22 spre 23 decembrie 1982.

Foto: Alexandru Brăduț Șerban (Cuxi).

 

 

Escalada de iarnă a Fisurii Albastre: „Această dorință a încolțit în mintea mea după ce citisem și recitisem cu emoție reportajul lui Iosif Gheție, intitulat „Fisura Albastră – o escaladă de iarnă”, publicat în Almanahul turistic 1973 (pag. 122). În doar două pagini, acesta relatează prima repetare a premierei de iarnă a celebrului traseu din Peretele Văii Albe, pe care a efectuat-o în 28-29 ianuarie 1971, în calitate de maestru al sportului, împreună cu tânărul și vigurosul său coechipier Cezar Manea. La rândul lor, aceștia au fost motivați de înfăptuirea premierei de iarnă a Fisurii Albastre, performanță realizată de alpiniștii Robert Domneșteanu și Igor Popovici, cu opt ani și ceva mai devreme, în zilele de 30 decembrie 1962-1 ianuarie 1963.

O perlă atât de rară în lumea alpinismului românesc invita de multă vreme la repetarea sa, căci, – după știința noastră și informațiile vremii –, din ianuarie 1971 și până la venirea noastră, în decembrie 1982, unsprezece ierni la rând, nimeni nu își revendicase și dovedise măcar vreo tentativă de escaladă hibernală a Fisurii Albastre în ansamblul său. Doar iscusitul alpinist Mihai Pupeza, alături de Ella Turculeț, mai urcase între timp până la jumătatea fisurii, – pe 2 ianuarie 1974 –, părăsind-o apoi prin dreapta, pentru a da curs premierei de iarnă a «variantei moșului»”. Octavian Bortoș. „Preludiu în alb și negru”.

Nu mă pot abține să nu remarc aici, între altele, periile. Și care întindeau, pe aripile vanității omenești, pînze de păianjen pentru o conlucrare (demersul cuprindea și ideea cititului cu emoție, a celui vizat să fie captat, adresat de această dată mai degrabă publicului propriu). Din nefericire, Gheție și colegii lui de generație amintiți nu practicau așa ceva...

„Prin valoarea sa, o atare performanță în alpinismul clujean de la începutul anilor ’80 putea constitui tocmai acel pas necesar ridicării ștachetei și consolidării relațiilor de colaborare între cei vechi și cei noi.” Octavian Bortoș. „Preludiu în alb și negru”.

Nu am reușit să dau lucrarea (sau ce o fi) pomenită imediat mai sus, însă remarc în citate ideea consolidării relațiilor de colaborare între cei vechi și cei noi (din Secția Alpinism a Clubului „Universitatea” Cluj), de unde bănuiala-mi că lucrurile nu stăteau grozav, între acele două pleiade napocane...

Aș puncta aici și folosirea zic eu excesivă a majusculelor, voind a conferi nobilitate/credibilitate acelor noțiuni, iar implicit aprecierea că le înalță astfel.

...Escalada de iarnă a Fisurii Albastre, de acum 42 de ani, a constituit cea mai mare performanță a Secției Alpinism a Clubului „Universitatea” Cluj, din toată perioada sa de existență.”

E de punctat aici discreta auto-reclamă, doritoare a trezi aplauze, în rîndul supraviețuitorilor acelei pleiade, și care se prea poate să nu-l fi apreciat suficient pe semnatarul rîndurilor de mai sus... 

O altă postare, în acea zi:

„A doua repetare a premierei de iarnă a Fisurii Albastre – Octavian (Tavi) Bortoș în escaladă. Foto: Alexandru Brăduț (Cuxi) Șerban.

<Am socotit atunci că acea zi de 20 decembrie 1982 nu era nici pe departe convenabilă planului nostru, deși – cel puțin teoretic – luasem în calcul abordarea Fisurii Albastre indiferent de vreme. Ningea fără încetare de peste douăsprezece ore. Peretele Văii Albe devenise ticsit cu un strat de zăpadă proaspătă care se prăbușea adesea peste noi, învăluindu-ne într-un fel de draperii aeriene. Bucegii își fortificau pozițiile.

La doar câțiva metri deasupra lui Cuxi, angajat pe o placă de conglomerat nu tocmai verticală, dar complet ascunsă sub zăpadă, luptam cu înverșunare pentru fiecare pas, sfârtecând din calea mea acea mantie rece și strălucitoare care îmi zădărnicea calea, cu speranța găsirii unor prize de încredere și a unor posibilități de asigurare.> Octavian Bortoș. <Preludiu în alb și negru>.

„În acest timp cădeau permanent mici avalanșe de pe perete, încât uneori mi-l acopereau complet pe Tavi. Așa un spectacol n-am mai văzut în viața mea.” Alexandru Brăduț Șerban (Cuxi). „Scrisoare către Bebe”. Singurătatea Verticalelor – Ediția a II-a. Cluj-Napoca, pag. 117: Editura Echinox, 2003.”

Idem: 

„A doua repetare a premierei de iarnă a Fisurii Albastre – „Bivuacul 2”; desen de Alexandru Brăduț Șerban (Cuxi).

Autorul ilustrează aici cu fidelitate modul liniștit în care ne-am petrecut o mică parte din noaptea de 22 spre 23 decembrie 1982, respectiv până la ora 24. Atunci au început rafalele de vânt, a căror viteză estimată depășea 100 Km/oră. În acele împrejurări, restul nopții a devenit pentru noi un calvar greu de îndurat.

Desenul face parte din capitolul „Scrisoare către Bebe”. Singurătatea Verticalelor – Ediția a II-a. Cluj-Napoca, pag. 117: Editura Echinox, 2003. Autor: Alexandru Brăduț Șerban.

 

(foarte probabil desenul este copiat cu telefonul - am mai prelucrat eu un pic -
din ediția II a „Singurătății verticalelor)

După o zi, o altă intervenție, pe scena Facebook:

„A doua repetare a premierei de iarnă a Fisurii Albastre – Alexandru Brăduț Șerban (Cuxi) la ieșirea din Fisura Albastră, 23 decembrie 1982.

Foto: Octavian (Tavi) Bortoș.”

Legat de pozele însoțind aceste materiale. e de spus că ele sînt reproduse și în cartea „Singurătatea verticalelor”. Mai exact nu e niciuna inedită, deși în mod normal (și mai ales avînd în vedere importanța turei), dacă tot au avut aparat foto la ei, puteau trage mai multe cadre...

Seria este completată, la finele aceleiași luni, de un extras de presă:

„A doua repetare a premierei de iarnă a Fisurii Albastre

Pe 29 decembrie 1982, în urmă cu exact 42 de ani, ziarul local Făclia dădea de știre că alpiniștii Alexandru Șerban și Octavian Bortoș, de la Clubul „U” Cluj, au reușit escalada Fisurii Albastre. Autorul articolului nu spunea însă când a avut loc ascensiunea și nici că e vorba despre escalada de iarnă a traseului, pe care doar patru alpiniști o mai dețineau până atunci în palmares, respectiv: Robert Domneșteanu cu Igor Popovici (premiera de iarnă, realizată în zilele de 30 decembrie 1962-1 ianuarie 1963) și Iosif Gheție – maestru al sportului – cu Cezar Manea (prima repetare a premierei de iarnă, efectuată în 28-29 ianuarie 1971). Știrea a fost preluată apoi de presa centrală, în ziarul Scânteia, iar mai târziu, Almanahul turistic a publicat mai pe larg o descriere a escaladei.”

 

Mai sus, Bortoș observă partea goală a paharului, cele omise de acei gazetari (le-o fi înaintat cineva un material ceva mai stufos, reprodus însă în mică parte?), și nu faptul că scriseseră totuși, iar acea știre va ajunge apoi în cea mai importantă gazetă a țării („Scînteia”)...

Cu același prilej, aș observa că Boroș nu suflă vorbuliță după 2003 (a doua ediției a cărții atribuite lui Cuxi), despre Emilian Cristea, căruia i-ar fi fost dedicată - ba și în repetate rînduri - dificila escaladă. Și care, nu?, le fusese prieten de prieten...

[1] https://dinumititeanu.ro/atarnand-in-coarda/
[2] idem.

[3] https://carcluj.ro/blog/file-din-istoria-alpinismului-judetul-cluj

(va urma)

Retușuri, pentru o secundă ediție „Sus la munte la izvor”. Dinu Mititeanu (II)

Intro

Pe cînd dau sfoară în țară dacă știe ceva despre facsimilurile pe care promitea d. Mititeanu (în primăvară), că va publica, pentru a lămuri că Jurnalul (devenit apoi cartea lui Cuxi Șerban) nu e făcătură...

... mă uit la un comentariu.

„Puțin ne pasă de cei care contestă (e ceva specific la români să distrugă tot ce e fain). E cartea care m-a influențat enorm, niciodată nu m-am gîndit dacă a fost real sau nu ce e scris...”
(am încercat azi să descopăr și restul acelui comentariu, tipărit pdf mai de mult. Nu am mai dat de acea filă teoretic a Marlenei Mititeanu, dar unde se producea cu precădere soțul ei, Dinu)

Mărturisesc faptul că cu distrugerea m-a încrîncenat, în ce fac pe aici.
E de notat în paralel că fainul de care pomenește Andreea C. nu are vreo relație cu adevărul. Esențial este să placă. Iar totodată deranjează, dacă acea stare nu neapărat prietenă cu adevărul e tulburată de cineva.

În consecință, nu ai vedea oameni de acel curioși să cunoască punctul de vedere al celui care nu gîndește ca ei. Mai mult, se vor feri să ajungă în contact întîmplător cu acel unghi diferit, întrucît dumnealor funcționează binar: entuziasm sau adulație, versus ură, agresivitate.
Nu poți ști, acolo, și căît e teamă față de părinte, care s-ar supăra crunt dacă am ieși din  tiparul de funcționare pe care ni l-a fixat, acela al supușeniei față de El. 

Postare propriu-zisă

Nu mai țin minte exact unde am întîlnit afirmația Lui D.M., că se consideră om, cu O mare.
Pînă o voi regăsi, privesc spre un material despre bun simț. Și pe care dumnealui îl posedă, firește.

Din start aș preciza aici că bunul simț e o noțiune destul de lunecoasă.
Pe de o parte, vedem în el lucruri diferite.
Pe de alta, se află rarisimi oamenii care să admită că nu posedă așa ceva.
După cum, poți să ai sentimentul că ai bun simț, însă realitatea (dar mai ales adîncul tău) să-ți joace feste. 

Prin urmare, eu unul mă feresc de așa vorbă mare, și în general de suratele ei (una mai sforăitoare decît alta...).
.

Voi folosi însă noțiunea în cauză, mai exact lipsa de așaceva, în ce privește o zisă a lui Dinu Mititeanu într-un material ce mă privește:

„Un cunoscut montaniard din București - Mircea Ordean - a susținut cu diverse ocazii ideea aberantă că nu Cuxi e autorul cărții”.

Aberant.
Eu unul mă feresc de așa vorbă.
Și în general de așa caracterizări.
Îmi este de ajuns a spune că am altă părere, mai exact cutare...

Este drept că un ins convins că are adevărul lumii de partea sa nu înghite opinii diferite.
Cam întotdeauna, acela, și producîndu-se cam tot așa (cam întotdeauna, adică) în fața celor ce gîndesc asemenea lui, e grijuliu însă a nu sosi opinia preopinentului, în fața suporterilor de care e vorba. Nu o să-l vezi a reproduce din părerea aceluia.

Asta, și pentru că exactitatea (a procedeului, respectiv a părerii aceluia) încurcă în ceața plăcută ce domină acel grup..

**

”iar mai recent a spus și numele ”autorului” din umbră bănuit și depistat de el : eu -Dinu Mititeanu!...”

Spusesem asta, cu cîteva zile înainte, pe fila Fb a lui Lucian Apostu, și într-un dialog cu Alexandru Păun.

„...Am scris primul meu articol în revista România pitorească abia în 1985 iar următorul abia în 1997. După care - la insistențele revistei Rp am început să scriu în fiecare număr, iar prima mea carte a apărut după alți aproape... 20 de ani, în 2016 ! Cum aș fi publicat-o pe prima ”scrisă de mine” sub numele lui Cuxi? Care ar fi logica ? În carte Cuxi scrie despre oameni pe care (pe unii) nu-i cunoscusem și relatează multe alpiniade și ascensiuni la care eu nu am fost prezent. Cum le-aș fi putut relata eu în scris ? Cuxi era un analfabet care m-a angajat și plătit pe mine (medic, nu publicist !) să mi le povestească și eu să le scriu și să le dau o formă publicabilă ? Cum, dacă încă nu publicasem încă nimic ? Și când ? Aveam serviciu, familie, antrenamente, nici el nu prea avea timp liber!”

Cu ocazia asta, am realizat că într-adevăr, nu era stilul Mititeanu.
O neatenție din parte-mi, poate și grabă.

Dincolo de asta, nu am de ce să dau mult, înapoi. Ci pot gîndi de acum la altcineva, că a fost autor (puteți să-i spuneți și scrib).
Așa-mi spune mie instinctul (iar totodată nu-s omul de cucerit de unele din argumentele dlui Dinu, de mai sus. De pildă, că dacă nu ar fi produc vreo carte, nu ar putut naște una în numele unei ființe dragi. La o adică, și subsemnatul a scos o carte, anterior nepricepîndu-se la așa ceva...

Rețin de mai sus ideea „nici el nu prea avea timp liber” (pe care o bănuisem și eu în „Sus la munte...”).

Or.
Luați cartea „Singurătatea verticalelor”.
Capitolul X, de pildă.

Scrieți de mînă ce e acolo.
Apoi, la timpul rezultat, adăugați un coeficient de gîndit/stors creierii, apoi de șters ici-colo. Plus de dat vreun telefon: „Ionele, mai ții minte exact cît e de la pitonul 2 la al treilea, în ultima lungime, că m-a pălit o amnezie, dar am nevoie neapărat de amănuntul ăsta!”
Iar toate astea înmulțiți-le cu numărul de capitole (fie și nu prea întinse, de felul lor).

Și mai e ceva:

„Îmi mărturisise la un moment dat că și-a rescris îngrijit jurnalul cu ascensiunile lui și că-l va completa în continuare cu conștiinciozitate”.

Adică, mai înmulțim o dată cu doi.
(corectați-mă dacă greșesc!)


În același timp, există semnale mai greu cuantificabile, de care instinctul meu ține cont.
Pe acea zonă umană (a dlui Mititeanu și a fanilor săi), esențial este simțitul bine. Mai exact unul cu orice preț.

La o adică, legat de acel autor, e de investigat. Cine o fi fost, sau măcar cam ce era în mintea lui, cînd s-a apucat de acea sarcină.

Dar pînă-una alta, Mititeanu a trecut de la stadiul în care îmi interzicea analiza grafologică a manuscrisului, la promisiunea că va publica niște copii ale filelor lui.
Este drept că de la acea promisiune pînă azi au trecut aproape nouă luni.

**

„Izvorul resentimentelor lui MO la adresa lui Cuxi pornește de la Cristea. Resentimente ce le-a extins asupra tuturor celor care -la fel cu Cuxi- l-au vorbit doar de bine pe Cristea: Toma Boerescu (naș al lui Cristea), speologul Clujean Mihai Șerban- unchi al lui Cuxi, eu și alții.” În primul rînd, nu am vreun resentiment la adresa lui A.B. Șerban. Cu atît mai puțin unul pornit de la vreo iritare a mea pe Emilian Cristea. Iar, totodată, scrisele mele nu tocmai favorabile ultimului n-au făcut decît să pună la punct (cred eu documentat) excesele aceluia. Așa tratament, ieșit din pana mea, privindu-l doar pe el, ci și pe alți confrați montaniarzi. N-am avut vreo pornire specială pe cei care l-au vorbit de bine pe Cristea. Ca fapt divers, abia acum aflu că Toma Boerescu i-a fost naș, lui Cristea. Spre acel Mihai Șerban am privit doar grație lui Dinu Mititeanu, care îl perie din senin pe undeva...

„Tot copil era și Brăduț-Cuxi, când a intrat prima dată în priveliștea Mun­­­telui și când aceasta a pătruns și a rămas în sufletul său, căci pă­rinții lui și unchiul său Mihai erau pasionați iubitori ai Naturii.”

... de unde bănuiala mea că nu va fi făcut acel lucru chiar degeaba, ci în schimbul unui serviciu trecut ori viitor.

**

„Comparând pagini din jurnal și din carte, vă veți putea convinge că ”Singurătatea verticalelor” e reprodusă după jurnalul lui Cuxi scris de el până la moartea sa din 11 febr. 1983, că nu puteam fi eu autorul! ” Sună frumos, dar... În practică, distinsul d. Mititeanu nu posedă Jurnalul cu pricina. Ci urmează a merge la doamna Șerban, să-l ia și să-l fotocopieze Simt acolo un pic de cacealma. Mihai Haret (1884-1940) mai proceda așa, cînd afirma că știe despre văile Țapului și Urzicii, dovezile lipsindu-i absolut întîmplător din preajmă.

**

„Apropo de imaginația ”bogată” a lui MO: lansase ipoteza că tatăl lui Cuxi ar fi fost ”omul securității”, altfel nu ar fi putut pleca cu soția sa și cu Cuxi în tură prin Europa. ”

Nu am spus niciodată așa ceva. Am în vedere faptul că s-a fluturat o reușită pe Matterhorn 1982), cînd alții nu puteau ieși în Vest, iar uneori nici măcar pe la vecinii comuniști. Nu fac îndeobște afirmații despre Securitate (inevitabil iritate), poate și din motivul că dacă n-am putut fi leu la vremea atotputerniciei ei, nu are vreun rost s-o fac azi. Similar, nu mă plîng de comunism și comuniști (iar asta, fără să le fi fost amic pe vremuri). Mă miră un pic statutul familiei Șerban. Cuxi scrie undeva că s-a apucat de vopsit ceva la parterul vilei. Și de unde trag concluzia că aceasta avea cel puțin un etaj. Acea familie fiind una cu înaintaș țărănist (un curent politic ce nu le-a fost deloc drag celor la putere în vremea cînd Cuxi trebăluia la parter). Inevitabil, mă întreb care a fost prețul pe care l-a plătit familia cu pricina, de nu o deranja nimeni, pentru acea proprietate (altminteri fiind naționalizate construcții mai modeste de atît). Iar în paralel, mergeau cu toții, tot pe atunci, în Vest.

Asta, pentru că tot a adus d. Mititeanu vorba de Securitate... Și adăugînd că Șerban sr. a mai dus o dată familia peste un cataclism istoric, de data asta sărind în barca postdecembristă a așa-numitului FSN, care l-a numit primar al Clujului, în 1990.

**

„În fraze mai scurte, cele de mai sus le-a aflat și MO din vreo două comentarii ale mele pe FB, dar n-a acceptat argumentele expuse de mine. Promisese că va aduce argumente în favoarea tezei sale în cartea ce o va tipări. Carte din care apăruseră fragmente interesante, apreciate, pe net și prin reviste. Am aflat recent că a apărut. Cartea merită citită de oricare iubitor de munte, mai ales de ”bucegiști”, e o carte scrisă de un foarte bun cunoscător al abruptului prahovean al Bucegilor. E muncită, e bine documentată [...]

Eu cunosc destul de bine cotloanelor Bucegilor. Am umblat chiar și de mai multe ori prin cele mai multe dintre ele. Așadar nu mă simt îndemnat a citi cartea; doresc a evita binecunoscute ”șopârle” și ipoteze năstrușnice, nu doresc să mă încarc cu energie negativă, nu vreau să cunosc ”argumentele” aduse în problema Cuxi de criticul și detectivul literar MO.”

Pe de o parte, Dl. Mititeanu se hotărăște greu. Și anume dacă opul subsemnatului este ori bine documentat, ori cu șopîrle.
Pe de alta, admite că nu a citit cartea.
Și nici argumentele ridicate de mine, în cazul Cuxi Șerban.

Pot înțelege de ce nu a făcut-o. Oboseală intelectuală, inerentă vîrstei, alături de inconștientul refuz de a intra în contact cu informații care i-ar demola (interior) un edificiu pe care și l-ar fi dorit statuar mulți ani de acum încolo.

Retușuri, pentru o secundă ediție „Sus la munte la izvor”. Dinu Mititeanu (I)

Au fost pînă acum multe pigulituri la partea veche a cărții, și unde m-a ajutat ochiul ager al lui Adi Costache.
Tot el a mirosit o eroare măricică în cadrul părții de mijloc a volumului: nu Teodor Rosetti_Solescu s-a aflat cumnat cu feldmareșalul german von Paulus, ci un văr al său, înaintașul nostru alpinist fiind singur la părinți... Prin urmare acel material a ieșit, iar în paralel sper să am curajul de a insera cuvenita erată.

Probleme măricele ridică bucata privitoare la Mitul Cuxi Șerban.
Aici a intervenit ca noutate postarea din acest an (aprilie 2020) a lui Dinu Mititeanu, găzduită inițial pe blogul său, iar apoi reprodusă pe fila Clubului Alpin Român. Pe ultima, există posibilitatea de comentarii, unde am intervenit, alegîndu-mi totodată cu replicile unor fani ai părții adverse (ultimele meritînd a se afla ca material de studiu suplimentar, la ce glosasem în carte, despre suporterii miturilor noastre montane.

Intervenția lui Mititeanu mi-a fost utilă e o anume felie, și anume paternitatea cărții „Singurătatea verticalelor”.
Poate în oarece grabă, am marșat - în timp - pe ideea că scriitura îi aparține clujeanului. În calupul din „Sus la munte...”, nu am insistat pe așa direcție, ocupat fiind cu descifrarea genului de acțiuni ce nasc și apoi popularizează asemenea mituri.
Am spus acolo că Mititeanu este grădinar al mitului Cuxi, respectiv că „cineva (iar asta nu neapărat din furgă de responsabilitate a informării) a scris în numele lui Cuxi”

Dinu Mititeanu a ținut să precizeze, la chestiune, căteva lucruri:

„Nu puteam fi eu autorul! Mai ales că atunci [1983] eu încă nu eram ”scriitor”, nu scrisesem NICIUN rând în vreo publicație! [...] Am scris primul meu articol în revista România pitorească abia în 1985 iar următorul abia în 1997. După care - la insistențele revistei Rp am început să scriu în fiecare număr, iar prima mea carte a apărut după alți aproape... 20 de ani, în 2016 ! Cum aș fi publicat-o pe prima ”scrisă de mine” sub numele lui Cuxi? Care ar fi logica?

În carte Cuxi scrie despre oameni pe care (pe unii) nu-i cunoscusem și relatează multe alpiniade și ascensiuni la care eu nu am fost prezent. Cum le-aș fi putut relata eu în scris ? Cuxi era un analfabet care m-a angajat și plătit pe mine (medic, nu publicist !) să mi le povestească și eu să le scriu și să le dau o formă publicabilă? Cum, dacă încă nu publicasem încă nimic? Și când? Aveam serviciu, familie, antrenamente, nici el nu prea avea timp liber!

Mă strădui să fiu un om corect. Și, de pildă, să țin cont de punctul de vedere, fie și al unui preopinent/adversar, care poate arăta că mă înșel, în vreo părere oarecare.

Sînt gata să accept că nu Mititeanu e autorul.
În paralel, îmi mențin rezervele că A.B. Șerban nu avea timp și nici chiar dispoziție a transforma niște însemnări fugare despre turele sale într-o carte.
Dinu Mititeanu afirmă cu multă energie contrariul, dar solicitat a oferi facsimiluri o scaldă.

Pe de o parte afirmă - în repetate rînduri - că scrisul din jurnal e identic cu cel din scrisori (către terți) semnate de Cuxi, pe de alta ori ori declară că ferește acele documente de investigațiile mele, ori spune - în aprilie 2020...:

”Acel jurnal i-l voi cere mamei sale care încă trăiește, să xerocopiez mare parte din el, să postez undeva unele pagini, să poată cei interesați să le confrunte cu cartea...” 

Am dat zilele acestea (de decembrie) un fugar search pe net, dar nu am dat pe acele reproduceri promise ale manuscrisului. Nici pe blogul domniei sale nu par a fi ajuns.

Dincolo de afirmațiile sigure pe ele, dar lipsite totuși de fundamentul reproducerilor la îndemînă din Jurnalul inițial...:

„Dovada că acel jurnal e scris de mâna lui, o aveți comparând scrisul (de mână !) cu cel existent în a 2-a ediție a cărții la pag.120-121: xerocopia scrisorii trimisă de el bunului său prieten Bebe Pozdârcă din Tg.Mureș....”

... Dinu Mititeanu trădează destulă nesiguranță (nu ar fi singurul domeniu, din scrisele-i...):

„E clar că acest manuscris și al­te înscrisuri/notițe de student ale lui Cuxi n-o să ajungă la dl. MO pentru «expertiză grafologică» și comparare cu textul tipărit...”

sau:

„Nu mă simt îndemnat a citi cartea [Sus la munte, la izvor]; doresc a evita binecunoscute ”șopârle” și ipoteze năstrușnice, nu doresc să mă încarc cu energie negativă, nu vreau să cunosc ”argumentele” aduse în problema Cuxi de criticul și detectivul literar MO. Nu doresc o polemică cu Domnia Sa, ar fi inutilă.”

În paralel, legat de scrisele dlui Mititeanu, aș mai releva cîteva aspecte.
Mai sus, de pildă, dumnealui vorbește de șopîrle.
În altă parte despre faptul că l-am avut drept idol pe Niculae Baticu.

Avem însă de a face cu niște banale proiecții.
Termenul (a plasa altuia acel tip de gesturi, pe care îl posedăm însă înainte de toate noi, însă nu avem, curaj să ni-l recunoaștem) pare pretențios, însă nimic nu e mai normal, decît să vehiculăm idei care ne sînt familiare/le avem în conduită.

Șopîrlă este cînd declari a nu dori polemici cu cel pe care, altminteri, abia îl săpunisei din greu.

Acuzăm pe altul de a poseda idoli (ceea ce nu-i cazul meu), cînd noi înșine uzăm des de așa prosternare.
Ori uzul excesiv al imaginației.

În paralel, este de explorat relația dintre oratori precum Donu Mititeanu și publicul său.
Dincolo de clasicul servit al tipului de partitură drag ultimului (gen „îndurerații părinți”), există un întreg repertoriu stilistic menit a favoriza sprijinul fanilor.

„Sper că niciun montaniard nu crede în această idee fantasmagorică!”

”Mircea Ordean [...] a susținut cu diverse ocazii ideea aberantă că ...”

Etc.

Există acolo a translare a situației în afara logicului (doar aparent neașteptat, D. Mit. punctează pe undeva:  „Care ar fi logica ?”, idee asupra căreia altminteri voi reveni). Or, e matematic faptul că un om simțind nevoia acelui tip de exprimare nu se va mai înghesui la contraargumentări, în fața acelui preopinent.
De fapt, în fața acelui preopunent cît și a publicului propriu. Căci de convingerea aceluia are nevoie oratorul, iar cu sprijinul dobîndit să pornească a intimida adversarul. În acel mediu, esențiale nu sînt argumentele, ci a intimida (ori obosi, prin tenacitatea pe care o semnalizezi) preopinentul, iar în așa demers sprijinul oamenilor tăi este esențial. Implicit, acolo, existînd pericolul ca ai tăi să nu cadă într-o poziție mai puțin militantă, dacă nu dezamăgită de-a dreptul de tine, situație în care există riscul ca simpatia lor să treacă spre fiara dovedită mai puternică.

„Care ar fi logica ?”

Niciodată nu ne joacă ilogicul feste ai mari, decît atunci cînd ne socotim atît de logici, încît să putem reproșa altora lipsa ei.
.

**

Revin la ideea paternității.

Se prea poate să nu fie Dinu Mititeanu acela, deși vreun joc / regresie la vîrsta psihică pe cînd scriam precum în „Singurătatea verticalelor” poate face plăcere, vreunui ins dus excesiv de iute spre valurile senectuții.

Nu-mi dau seama cine ar putea fi. Gîndul îmi zboară, exploratoriu, spre Mihai Șerban, căruia Mititeanu îi expediază undeva, din senin, complimente.
Cert este că acel loc gol, nu-mi descurajează opinia, unei scriituri efectuată de alții, în numele lui Cuxi Șerban.
.

Iar din acest stadiu al expunerii mele aș duce lucrurile în alt unghi.

Aș pune, aparent, carul înaintea boilor.
Mai exact, cum arată nevoile sufletești ale grupului uman care pornește să nască, la 1983, mitul Cuxi Șerban.
Ce anume îi împinge să forjeze acea statuie, apoi s-o întrețină (în condițiile în care performanțele lui A.B. Șerban nu erau cîtuși de puțin extraordinare, în epocă). Iar, ulterior, pe un Dinu Mititeanu să țină cu dinții de acel fals - asta, în condițiile în care, pentru un fiu real, nu a făcut nici pe departe același lucru.

De privit este și la suporteri, din acea aulă unde toți încearcă să se simtă bine, sub un cer nu întodeauna senin.
Acela al vieții sufletești.

(va urma)

PS

Capitolul aferent din ediția I.

Intervențiile Mititeanu:

2019:



2020: