ISTORIE. Amănunte noi (II) Ion Trandafir

În numărul verde al Buletinului C.A.R. (2-3-4/1940), Vasile Trandafir spune că fiul său Ion studia la Institutul electroteh­nic. Pe o filă net, e „student la chimie”. Într-o scrisoare către Sorin Tulea, Ion Trandafir menționează: „m-am hotărât să mă fac aviator, pentru că îmi place foarte mult și așa tot nu am nici o meserie”.

PS3

Nu știu cît de reale sînt notațiile unui Laurian Țălnaru, însă despre Trandafir se spun următoarele:

„Pe cât de miscati sau obsedati de o idee sau alta erau unii, pe atât de indiferent si sustras dela toate mi s’a parut Ion Trandafir. Nu-l interesa ce se petrece in jurul sau.
A venit Ia vizetă, m’a salutat în mod obişnuit, legionăreşte, şi a plecat calm, parcă pentru o despartire temporara. De altfel, prezenta lui in inchisoare nici nu se simtia. La discutii nu-l puteai antrena uşor, decat in chestiuni alese din domeniul stiintei pozitive sau tehnica. Cand intâmplător ii revenia curtea vestică pentru plimbare, se urca pe „etuvă”, doar-doar vine un accelerat cu noul model de locomotiva „Malaxa”. Numai spre acest câmp dovedea interes si pasiune.
Clipa părăsirii acestei vieti, a primit-o ca un fapt divers. Niciun fel de regret, nicio adiere de dor, de ura sau de rasbunare! Absolut indiferent.”

În același material (relatînd plecarea celor 14 legionari care aveau să fie asasinați la scurt timp, în pădurea Tîncăbești):

„Primul a fost luat Nichi. In urma lui plecara doi gradati din cordon, după ce prindeau câte doua frânghii din legătura aflată in bratele subofiterului. Nu s’au mai întors….
La un mic interval de timp îl iau pe Caranica, apoi pe Doru… Şi aşa fiecare camarad paraseste grupul, urmârit fiind de subofiterii respectiv cari se aprovizionau, mai întâi, cu frânghiile prevazute.
Ma uitam la ceas si numaram minutele. Pânâ la trei făra un sfert a durat rârirea şirurilor din cordon. Atunci a fost legat cu frânghii Trandafir, ultimul din FRONTUL DE ONOARE AL CAPITANULUI…”

Precum și: 

„Urmează un scurt istoric al acțiunii lui Mihail Stelescu contra lui Corneliu Zelea Codreanu, de la excluderea sa din organizație. În continuare este relatat asasinatul. Asasinii, zece la număr conform relatărilor martorilor, erau membri ai Mișcării Legionare. Opt dintre ei s-au predat imediat. Este vorba despre Ion Caratănase, student, vicepreședintele centrului studențesc, Ștefan Curcă, student, Iosif Bozântan, avocat în Oradea, Gavrilă Bogdan, student, Ion Atanasiu, student la teologie, Radu Vlad, student la teologie, Ion State Grigore, șofer. Reporterul afirmă că ar mai fi participat două persoane, cărora aceștia n-au vrut să le divulge numele, omițând să precizeze numele lui Ion Pele, care se predase și el. Ultimii doi, Ștefan Georgescu, student la teologie și Ion Trandafir, student la chimie, s-au predat a doua zi. Primele audieri au relevat că aceștia s-au înarmat, unii dispunând de câte două arme, plus o toporișcă pentru cazul în care ușa de la rezervă ar fi fost încuiată, după care s-au strâns toți în apropierea spitalului. În jurul orei 18,30, Ion Caratănase a intrat în spital pentru a afla în ce rezervă se găsește Mihail Stelescu, după care a ieșit, grupul așteptând terminarea vizitelor.(ora 19) După ce au văzut pe soția lui Mihail Stelescu părăsind clădirea, împreună cu un grup de prieteni, cei 10 au pătruns în spital în ciuda opoziției paznicului, deplasându-se până la rezerva în care se găsea Mihail Stelescu. Ștefan Curcă a deschis ușa, a pătruns în interior, apropiindu-se de patul pe care stătea întins Mihail Stelescu, strigând: Așa se pedepsesc trădătorii!, după care a tras șase gloanțe asupra acestuia, care a fost omorât pe loc. Ceilalți nouă, au dat și ei buzna în rezervă, descărcându-și armele asupra cadavrului, căruia i-au aplicat și câteva lovituri de toporișcă. În panica creată de împușcături, cei zece au reușit să părăsească spitalul, apoi au oprit două automobile, cerând șoferilor, sub amenințarea armei, să-i transporte la Palatul de Justiție. Se afirmă că la un moment dat, mașinile s-au oprit. Opt dintre atentatori au reușit să ajungă la Palatul de Justiție, unde s-au predat. Ceilalți doi s-au predat a doua zi. La atentatori s-au găsit trei arme, aceștia declarând că pe celelalte le-au aruncat.” (sursa)

Despre sfîrșitul lui Stelescu, lui I. Trandafir îi erau reproduse în Buletinul C.A.R. următoarele:

«Domnul judecător de instrucție spune că eu am împușcat un ca­da­vru, căci era mort când am tras, eu fiind cel din urmă. De unde poate ști el aceasta, când nu era de față? Într-adevăr, eu am fost cel din ur­mă, am tras trei-patru gloanțe, nu am putut mai mult, căci s-a defectat pistolul. Am văzut cum trădătorul [Mircea Stelescu ]s-a sculat, s-a încordat, apoi a căzut pe spate.

În convorbiri cu subsemnatul, N. Baticu mi-a spus că I. Trandafir era cel mai mic dintre cei zece, iar totodată că el a statd e pază la poarta spitalului.

ISTORIE. Amănunte noi (I) Corneliu Casassovici

În „Sus la munte, la izvor” am reprodus de cele trei scrisori pe care legionarul Ion Trandafir le trimite din închisoarea Văcărești unor prieteni. În ele, face referiri și la membri ai familiei Casassovici.

De pildă „Am primit multe fotografii [de munte] de la Casasovici, Conteș, Toboc...”, în cazul primului fiind foarte probabil vorba de Mircea C. (1916-1997). În altă parte, se afirmă „Am vorbit cu Mircea după cum știi și am văzut că a devenit un legionar cla­sa una”.

Nu departe: „Probabil te-a anunțat dna Casasovici, eu vin iarăși în București joi 21 cu­rent”. Mircea C. nefiind căsătorit în acel moment, doar am putut bănui că e vorba de mama acestuia. În așa eventualitate, implicarea dînsei în sprijinul legionarului poate părea neașteptată. Întîlnesc însă într-o lucrare (Roland Clark, „Sfîntă tinerețe legionară”, 2015, ed. Polirom) următoarele:

„Printre principalii binefăcători ai Legiunii se numărau și cîțiva ingineri și industriași. Corneliu Casassovici (1886-1961), inginer chimist și fost membru al Partidului Național Liberal, care a făcut avere dezvoltînd industria textilă românească, a devenit <prieten al Legiunii> în 1937...”

 

Situația poate nu ar trebui să mire excesiv, cîtă vreme nepotul lui C. Casassovici, Const. (Dinu) Noica avea să vădească și el simpatii legionare, fie și manifestate după ce acea formațiune va ajunge la guvernare, în septembrie 1940.

Mersul lucrurilor a făcut ca în România de azi (2023) să nu fie un cuvînt de glorie, a fi făcut parte din așa-numita Legiune. Este probabil un motiv pentru care nepotul lui C. Casassovici nu pomenește amănunte precum cele de mai sus în volumele ce a consacrat înaintașilor săi.
Dar poate ar merita consemnate, pe această filă de blog.

PS
Pe aceeași filă e întîlnit (între „Prietenii Legiunii”) și ”părintele Duminică Ionescu”. Pare să fie vorba de către acel ”Ionescu-Duminică”, om al Bisericii, pomenit de Niculae Baticu în legătură cu o adunare generală a Turing-Clubului României. Și unde a luat parte inițial președintelui în exercițiu, Mihai Haret.

UPDATE, 7 noiembrie 2023

Cercetări

Uneori mă întreb cât voi trăi.

În așa explorare iau inconștient de reper ce au făcut niște cunoștințe de ale mele, la etatea mea de azi.

Un Carol Lehmann era infinit mai vital. A lucrat cu carte de muncă până la 80 de ani, În vreme ce subsemnatul a lăsat baltă serviciu în astă vară, la 66 de primăveri.

La acea vârstă nea Baticu suia fie și ca secund Furcile Gălbenelelor. Asta în vreme ce eu mă mișc mult mai prost pe munte.

.

Mai bine îmi pare să stau decât nea Radu Țițeica. Care a ajuns ultima dată la Portița de când avea 50 ani. Ori eu am făcut o la 60!

Ce e drept, dumnealui avea în preajmă grija aparte a doamnei Alexandrina, soția... Or eu mă aflu cam singurel. Și nu bag mâna în foc că voi atinge 82, ca dumnealui.

(acei înaintași s or supăra, pe lumea cealaltă, de așa meditațiuni?)

Nu pare să am nici vână lui nea Sandu Beldie. Care a fumat, a băut, și tot a atins 91.

.

Nu rândurile de față nu țâșnesc din vreun alcool, chit că îmi stă alături un pet de Timișoreana.

Mai exact ideea postării îmi venise înainte de consumul dumneaei când mă îndreptam de acasă până în acest parc Tineretului, unde stau la soare.

Să fie.

Alexandru Narcis Popescu
„În fiecare durere suntem singuri…”

„În fiecare durere suntem singuri…”
Păi, ce ți-i durere, în momentul de mai sus?

„Nu incape povestea aici ”

Corect era, în cazul de față, să nu pomenești de ea. E ca și cum ai da cuiva cu friptură pe la nas, și atît.
Na, că mi-ai dat de lucru... Oare ce-aș putea relata eu, pe loc-acum, despre vreo suferință personală?
Dracu m-a pus să-l frunzăresc azi pe Cioran!

„Dacă e vorba de a-l citi pe Cioran, pot spune că… chiar Dracu’ v-a pus”

Nu lua foarte în serios vorbele mele... Deseori intercalez pasaje precum cel despre Cioran, pentru a diminua vreo altă afirmație a mea, din zonă.
Nu l-am citit pe Cioran azi și în general nu mă omor legat de ideile lui. Mi-e un pic simpatic în calitate de om însă, poate și pentru că aduce cu tatăl meu.

PS
Deci cum era cu suferința? Iar eu urmînd că văz dacă-s în stare, a trece vreuna fie și în jurnalul intim...

PS2
Mă întind la vorbă...  Îmi place la Cioran că se defula prin scrise zice-se triste, pentru a porni apoi zîmbitor prin viață.

În zbor.

„Cand suntem in munti, nu suntem singuri, chiar de ne apasa o suparare, aici sufletul ne este usor. Muntele ne ajuta sa uitam de tot ce ne supara, ne deconectam de la toate problemele, asa simt eu.”

De la o vreme, marile probleme mi se ivesc la munte: nechef, oboseală, pasaje dificile. Asta e / o fi, după o etate.

În același timp, pornesc a medita de ce fugeam, în mersurile-mi juvenile pe munte. Nu mă apăsau supărări, dureri și alte cele. Ci doar exista o pornire irepresibilă, de a merge la munte și a parcurge dintre drumurile care mă încîntau pe atunci.

Nu pot realiza, ce fel de gol trimitea pe coclacuri.

Revenind la întîia-mi frază, neplăcutul acelor momente din ăștia ani e compensat de gîndul încîntat. ulterior, despre acele drumuri. De pildă coborîșul de astă vară pe vîlcelul bucșoian al Grohotișului.

Sună un pic aiurea zisele mele din amonte (barim raportat la festivismul de paradă a lumii-la-locul-ei, dar tare mi-ar fi plăcut să lecturez impresii asemănătoare, ale unui Nae Dimitriu (de ce îmi zboară mintea tocmai la el, se poate explica).

SĂ FIE. Relația dintre familia Casassovici și Constantin (Dinu) Noica. File dintr-o carte de Stelian Tănase.

Am trimis aceste reproduceri (poate interesante) și dlui Dan Cassasovici, fiu al lui Mircea, alpinist român interbelic.
Dînsul a avut amabilitatea să-mi răspundă următoarele:

„Cartea a apărut demult. Este vorba de procesul Noica - Pillat. Constantin Dinu Noica a fost văr primar cu tata. Clemența Noica, mama lui este născută Casassovici. Mama a fost anchetată fiindcă Noica, când fugea la București din domiciliul obligatoriu de la Câmpulung Muscel, venea să-și întâlnească prietenii la noi acasă.”

Diurne

 

„Pe la 2090, la fel vor fi privite și zbaterile coștilare de azi?”

„Dacă se menține trendul actual, pe la 2090 omenirea va avea pofta și tehnologia de cățărare ca la 1090...” (Răzvan Neagoe)

Pe la 2090 cineva va parcurge memorialul Mircea Ordean Bucegiul pe Brâne” (Alexandru Narcis Popescu)

”Mmmm... Sună incitant/onorant, dar timidul de mine ar privi cu strîngere de inimă acțiunea de care spui... Mi-aș dori doar vreun tip judecînd asemănător, și care să mediteze, pe vreo brîniță, cum îmi zboară mie gîndul actualmente la un Radu Țițeica...”

În anii 20 (ai secolului XXI), Coștilari era numele unii așa-numit grup, pe așa-numitul Facebook, de pe așa-numitul Internet.

Spun așa-numit, întrucît în viitorime e posibil ca respectivele să se afle mult demodate...

Istorie.

Am luat din raful bibliotecii publice, acum cîteva zile, un volum de memorii al lui Alexandru Vaida-Voevod (1872-1950).

Inițial (iar eu aflîndu-mă frunză în vînt, în ale convingerilor) l-am apreciat, că ce stil alert are, c e ochi de observator etc. Apoi, nu mi-au picat prost niște criticisme prelungite, situație în care mi-am zis că nu trebuie să deschid opul altuia pentru așa ceva, e de ajuns să mă uit în rîndurile omului de rtînd, care sînt...

Iar de la acest stadiu, dacă s-o putea, e de redus sinusoida între entuziasm și dezumflare, reținînd lucrurile utile, din comentariile aceluia., Și, slavă Domnului, sînt destule!

Legat de acel autor/om, inevitabil am zărit contrastul dintre viața pe care o ducea în Imperiul austro-ungar și aceea care l-a așteptat la sfîrșitul existenței, în anii comunismului (mai exact, bolșevismului) învingător. E ceva diferență de atmosferă! Iar totodată ținînd de coșmar.

Pe felie, îmi rămîne mintea la imaginea lui Iuliu Maniu, în zeghe și distrus de pușcărie... Ce-i drept, Vaida-Voevod nu ajunge după gratii, dar asta nu se va fi datorat însă vreunei protecții din partea prmeierului comuniștilor, Petru Groza, ci pur și simplu pentru că noaptea demnitarilor, a arestării liderilor politici din vechile timpuri va avea loc la două luni după decesul fruntașului ardelean pomenit în această postare...

Gîndul la același, în cazul unui montaniard și scriitor de istorie ca mine este legat inevitabil de scena descrisă de finul său, Alexandru Șerban, din vremea cînd Vaida-Voevod se afla recent răposat, iar pentru a arăta mai bine pe catafalc era nevoie de niște vazelină (pronunție a timpului și a locului probabil, pentru vaselină, una cosmetică firește, nu industrială!), care să-i aranjeze stufoasele mustăți.

„Înmormîntarea lui Vaida Voevod, nașul nostru atît de iu­­bit din copilărie. Abia am găsit în farmaciile din oraș vazelina ne­cesară pentru a-i acoperi sprîncenele și mustețile stufoase, ca să-i luăm masca mortuară ...”

Pe firul apei, mai exact al afluentului numit Alexandru Șerban sr., ajung apoi la fiul acestuia, Cuxi. Mai exact îmi revăd file de jurnal în care descriam cît de greu mergeau lucrurile, în munca de zămislire - de către subsemnatul - a capitolului dedicat acestuia. Caznă curată a fost, dar azi privesc încîntat rezultatul (nu e obligatoriu să o privească similar și dl Dinu Mititeanu, ori fanii acestuia...).

Mai la deal, pe acel curs de apă, e de zis că alde Cuxi s-o afla el subiect al acelui capitol, însă -  paradoxal! - nu am apucat cam niciodată să îmi dau cu părerea despre el, căci totuși lucrurile s-au bazat acolo pe ceea ce spuneau alții, despre el...

Tînărul cel mort atît de devreme și de tragic îmi generează un amestec de indiferență, cît și simpatie. Indiferență pentru că, privind acel roman care i se pot afla fotografiile, nu e nici genul meu, nici nu trădează vreo profunzime - dar cine trădează la vîrsta aceea? - pentru a intra (eu) în vreo rezonanță.

Știu, frazele îmi sînt al naibii de lungi.

După cum, îmi e simpatic pentru zîmbetul, respectiv dezinvoltura lui.
El este marele absent, al rîndurilor ce îl privesc.

Oare cum o fi arătat azi, la 63 ani? Cu riscul de a greși, îl simt c-ar fi fost dezumflat destul de devreme. E soarta copiilor/adolescenților/junilor alintați. Privațiunile sufletești le lipsesc, iar implicit nu posedă acel motor de frustrări ce ajută a răzbi, cu cazan sufletesc intact, prin viață.

Două observații de azi, venind de la un om rău (eu).
Cam mică fanta ochilor...
În același timp, mă așteptam ca ABȘ să fi lăsat mai multe poze, la gradul de îndestulare ce a posedat (iar totodată fiindu-i pusă în cont o colecție amplă de fotografii). Nu a făcut, de fapt? Ori cineva le-a dat la coș, într-un moment de furie?

PS
Pe cînd explorez după imagini V.-V., dau de un clip.


Mi se parte extrem de subiectiv, acel material. Asta, pentru că dorește cu orice preț a face plăcere categoriei de public alese. 

Ceea ce nu e rău în sine, dacă nu ar exista inevitabila pretenție (nu ar mai exista plăcere fără ea...) că reprezintă adevărul... Iar implicit va sări mult în sus, dacă cineva nu e de acord cu el. 

În paralel, Kaufland e precum doamna Pristanda. „Pupă-l în bot, și papă-i tot.”

PS
În foto de mai jos, Alexandru Șerban sr. 

(și căruia, fie și în calitate de amator ce mă aflu, îi apreciez aparatul critic ce a însoțit volumele de memorii ale lui A. Vaida-Voievod)

Aniversare

De mai multe decenii, cînd se ivește în calendar ziua de 29 septembrie o asociez cu o tură montană personală. Și care mi-a rămas la inimă.

În condițiile unei „concurențe” avînd în palmares performanțe infinit mai pretențioase (inclusiv la vremea turei indicate aici), nu prea îți vine să pomenești de un drum cu grad alpin modest, cumulînd doar vreo patru lungimi de coardă. Dar m-am simțit tare bine, acolo...

De fapt, mă simt bine acum, căci atunci simțămintele au stat un pic diferite. Ce simți la gura sobei (ori a ventilatorului de acasă), mai ales după ani și ani, nu e totuna cu ce ne-a încercat la fața locului. Diferă, un pic. Sînt de alte neamuri.

Pe teren, ne încearcă - simt eu că și pe alții  - un fel de grabă, însoțită în cazul întreprinderilor de succes de o încîntare cu un curent electric aparte, însă destul de fugitivă (căci ne așteaptă alte probleme în cursul acelei zile), decurgînd din depășirea problemelor. Nu e loc de imaginație în sensul clasic, conștient, așa ceva lucrînd doar independent, și prin adînc, legat de cele mai multe ori de pericole intuite pe moment și în continuare.

Acasă, la amintirea acelei ture, mintea se desfășoară nestingherită, iar cam totdeauna în sensul bun, fermecător. Îți mai aduci aminte de moment/pasajul X, dar e un pericol emasculat, multă golit pe periculozitatea lui de la fața locului.

 

 

 Revenind la comparația nefavorabilă cu performanțele altora (și care, s-o spunem, te oprește să ieși în lume să bați toba despre ce faci tu - în eterna încercare umană de a dobîndi atenția altora), am observat că este la mare prețuire performanța, șj mai puțin simțitul bine implicit.M-am simțit grozav, am fost foarte încîntat în acea zi de 29 septembrie de variantele descoperite, pe de o parte, iar pe de altă pare de faptul că ele erau totuși ușurele, ca dificultate. Iar aici e una din marile încîntări ale activității mele allpine, și anume a descoperi așa=numite variante de picior, unde te poți deplasa cît de cît lesne, în zone dificile, respectiv unde nu ai fi bănuit că asprimea locurilor ar putea tolera bucăți de teren liniștite.

Or, în acea tură, am descoperit așa felii de teren. Ba o rampă (i-am spus atunci) onorabilă - și chit că nu era sănătos să cazi de acolo - , ba un brîneag de piatră la care nu te-ai fi așteptat. Cu toate fiind nu doar locuri neașteptate, iar totodată inedite (în sensul că nu se vor mai fi aventurat și mulți alții pe acolo), dar constituind și cale de acces către zone relativ circulate, însă la care nu ai fi avut acces dacă veneai pe itinerarii parcurse și de alțiii.

Mda... Destul de neplăcut sentimentul, că pomenești elogios de trasee de care alții pot strîmba din nas, că se află fleacuri... Cum este cazul acelui Horn Central, din Colțul Mălinului.

Revin la ideea că primează ideea performanței, în dauna celui de simțit bine. Probabil e o cheie, un numitor comun mai bun, în a uni oamenii. Și care naște mai puține invidii, ori sentimente de trăit strict personal, decît a discuta despre performanțe.

Și din motive, am depistat rare situații în care vreun condei să-și pomenească încîntarea (mai exact una reală), legat de vreun drum dificil ori exotic. Precum amorul, a mărturisi că te-ai simțit bine este precum amorul cu partenera, și anume o treabă de făcut în doi.
.

E o postare scrisă poate în fugă. Sau poate doar una doritoare să nu scape vreuna din ideile, fie și acoperite cu zoaiele recentei expulzări din inconștient (tatăl ideilor!).
Numai Balanță să nu fii, ba și cuplată cu un măricel sentiment de vinovăție. Din fericire e doar un sentiment de moment, datorat faptului că m-am grăbit cu acel copil ideatic, fără să îl spăl, pieptăn, parfumez chiar, cum se întîmplă între oamenii la locul lor...

Vîrful Picătura, denumire. Cît și altceva.

Meditam deunăzi cum s a ajuns la denumirea asta, de (vîrful) Picătura. O fi o invenție clasică a lui M. Haret, sau realmente cineva i-a socotit înfățișarea drept a unei picături în cădere (deși baza nu are cum să îi fie rotundă).

Fotografie luată azi, 1 octombrie 2023, de Andrei Badea, cu explicația: „Chiar și în lumina dură de amiază, Picătura și evantaiul Secii nu dezamăgesc”.

 

  PS

În paralel, meditez (cam vinovat) asupra obiceiului meu a interveni fără minimă reținere pe fila vreunuia, ba și cu idei nu întotdeauna comune.

Pe de o parte, poate nu e frumos, dar poate unii exagerează, în a nu interveni (din motive de educație a la „Să nu deranjăăăm!!! Șșșșșt!”) asemenea mie.
Pe de altă parte, și acceptînd că eu exagerez cu băgăreala, poate în ale muntelui românesc ea a prins bine...