„Cand suntem in munti, nu suntem singuri, chiar de ne apasa o suparare, aici sufletul ne este usor. Muntele ne ajuta sa uitam de tot ce ne supara, ne deconectam de la toate problemele, asa simt eu.”
De la o vreme, marile probleme mi se ivesc la munte: nechef, oboseală, pasaje dificile. Asta e / o fi, după o etate.
În același timp, pornesc a medita de ce fugeam, în mersurile-mi juvenile pe munte. Nu mă apăsau supărări, dureri și alte cele. Ci doar exista o pornire irepresibilă, de a merge la munte și a parcurge dintre drumurile care mă încîntau pe atunci.
Nu pot realiza, ce fel de gol trimitea pe coclacuri.
Revenind la întîia-mi frază, neplăcutul acelor momente din ăștia ani e compensat de gîndul încîntat. ulterior, despre acele drumuri. De pildă coborîșul de astă vară pe vîlcelul bucșoian al Grohotișului.
Sună un pic aiurea zisele mele din amonte (barim raportat la festivismul de paradă a lumii-la-locul-ei, dar tare mi-ar fi plăcut să lecturez impresii asemănătoare, ale unui Nae Dimitriu (de ce îmi zboară mintea tocmai la el, se poate explica).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu