Cotrobăieli (I)

Mă tot trage ața către un material, paralelă a modului în care trei oameni avînd oarece relație cu muntele, s-au descurcat la trecerea prin primul deceniu comunist.
Este vorba de Alexandru Șerban sr. (tatăl lui Cuxi), Mircea Casassovici și Petre Vignali.

Mai lecturasem eu și acum un an sau mai mulți din filele dumnealor, dar întotdeauna e de găsit ceva nou, pe acolo...

(ori de uitat între timp, și redescoperit cu încîntare acum, ceea ce mai știusem o dată)

De data asta umblu prin cartea de amintiri a ultimului (care e posibil să se fi numit în acte, ca semi-italian, Pietro). Probabil el este pe locul II, în ale descurcării...

Altminteri, nu i-a fost deloc-deloc simplu pe atunci, cum nu va fi fost nimănui la o adică, deoarece pînă și potentații picau rău pe atunci, iar dacă un Gheorghiu-Dej nu a făcut-o, de mîna altuia, a murit de cancer galopant, cam în floarea vîrstei...

 Pe de o parte, la dumnealui revăd inconstanța capitolelor care îi alcătuiesc Amintirile. Prima bucată este, în opinia mea, delicioasă. Și relatează cam pînă cînd, probabil inițial pentru a cîștiga o pîine, se pune (prin intermediul cumnatului Radu Budișteanu) în slujba legionarilor. Iar de aici scriitura îi devine (mult)subiectivă.

Urmează un capitol alert, despre activitatea ca pilot de război (este al treilea, în literele noastre... montane, alături de N. Baticu și S. Tulea), unde, ca spirit, se apropie de viziunea părintelui „Furcilor” (însă parcă un pic mai chitit, mai cu urme de umor).

De acolo, temporal vorbind, Vignali se lansează în considerații asupra epocii imediat următoare lui 23 august 1944, dar sînt totuși unele tributare subiectivității în general, iar în particular lucrărilor străine care i-au picat în mînă (și ale cărora afirmații le drept literă a evangheliei).

Urmează cîteva foi, nu multe (nu-i va fi ars de asemenea însemnări, în acele vremuri grele ori amitindu-și-le), despre întîmplări ale sale din debutul anilor 50. Cînd se trăia foarte greu.

Spre deosebire de un Mircea Casassovici, Vignali are foarte scurte privări de libertate: „prima oară m-au ținut o zi, a doua o săptămînă, a treia cîteva ore [/] Eram o pradă neinteresantă și, probabil, prea nevinovată” (p. 284)

Neinteresant le va fi părut și sicarilor lui Carol II, care îi execută cumnatul, în septembrie 1939, dar nu se ating de Vignali.

A fost mai sus un fel de introducere, la un set de observații care e posibil să nu se întindă prea mult ca spațiu.

Inevitabil privesc, via fotografiile, respectiv textul memorialistului, la cursul vieții sale. E o perspectivă ce nu se prea practică, iar în ale muntelui românesc nici pe atît. Asta, ce e drept, fie și pentru că lipsesc reperele, documentele. Or de la Vignali avem poze de cînd era mititel, dar și de la senectute...

Ceva asemănător a rămas după Radu Țițeica, pozat de la stadiul de bebeluș, pînă la ultimul drum...

Inevitabil te întrebi ce e viața, ce rămîne după ea, dar aici mi-e indiscutabil deprimare, dar și o constatare și nițel amuzată.

Petro se trece destul de repede (tras la față a fost tot timpul), însă pare să aibă șansa unei neveste liniștite (și pe care, în ciuda tensiunii care i se citește în pozele conjugale, nu pare să o fi supărat în exces).

Iar de aici cad în alt nu se face, și anume al unui ochi către părinții săi.

Pe de o parte, Vignali este un nesupus, un nu-suportă, iar asta îmi devoalează o relație mai tensionată cu tatăl. Totodată, nici aceea cu mama nu îi va fi fost strălucită, căci e mult interesat de ale amorului, iar apoi pare să trăiască supus nevestei (din fericire, nu pare să fi fost una deosebit de dominantă) - încîntat, în opinia mea, că a găsit ce îi trebuia.

Pe felie, are în cartea de amintiri o bucată frumoasă, legată de modul (întîmplător) în care a cunoscut-o pe Virginia, viitoare Vignali.

După cum, și jamais deux sans trois (e vorba de tîmpenii ale subsemnatului, cu intrat în sufletul cuiva), mi-a fost imposibil să nu fac o paralelă între privirea senectului Vignali ...

...și acea a unui alt montaniard, Radu Sturdza: 

Indiscutabil sînt amîndoi bolnavi în acele ipostaze, iar totodată nimeni nu are contract a nu trece prin viața lui, prin așa ceva. Dar mi s-a părut totuși o felie de.... viață, sî nu scap din vedere așa amănunt (și fie, pe moment, doar pe pielea altuia).

Nu pariez că, dacă aș fi avut acces pe la 30 ani ai mei, la așa poze, nu le-aș fi tratat în aceeași cheie...

    (va urma, aici)

Istorie.

Am luat din raful bibliotecii publice, acum cîteva zile, un volum de memorii al lui Alexandru Vaida-Voevod (1872-1950).

Inițial (iar eu aflîndu-mă frunză în vînt, în ale convingerilor) l-am apreciat, că ce stil alert are, c e ochi de observator etc. Apoi, nu mi-au picat prost niște criticisme prelungite, situație în care mi-am zis că nu trebuie să deschid opul altuia pentru așa ceva, e de ajuns să mă uit în rîndurile omului de rtînd, care sînt...

Iar de la acest stadiu, dacă s-o putea, e de redus sinusoida între entuziasm și dezumflare, reținînd lucrurile utile, din comentariile aceluia., Și, slavă Domnului, sînt destule!

Legat de acel autor/om, inevitabil am zărit contrastul dintre viața pe care o ducea în Imperiul austro-ungar și aceea care l-a așteptat la sfîrșitul existenței, în anii comunismului (mai exact, bolșevismului) învingător. E ceva diferență de atmosferă! Iar totodată ținînd de coșmar.

Pe felie, îmi rămîne mintea la imaginea lui Iuliu Maniu, în zeghe și distrus de pușcărie... Ce-i drept, Vaida-Voevod nu ajunge după gratii, dar asta nu se va fi datorat însă vreunei protecții din partea prmeierului comuniștilor, Petru Groza, ci pur și simplu pentru că noaptea demnitarilor, a arestării liderilor politici din vechile timpuri va avea loc la două luni după decesul fruntașului ardelean pomenit în această postare...

Gîndul la același, în cazul unui montaniard și scriitor de istorie ca mine este legat inevitabil de scena descrisă de finul său, Alexandru Șerban, din vremea cînd Vaida-Voevod se afla recent răposat, iar pentru a arăta mai bine pe catafalc era nevoie de niște vazelină (pronunție a timpului și a locului probabil, pentru vaselină, una cosmetică firește, nu industrială!), care să-i aranjeze stufoasele mustăți.

„Înmormîntarea lui Vaida Voevod, nașul nostru atît de iu­­bit din copilărie. Abia am găsit în farmaciile din oraș vazelina ne­cesară pentru a-i acoperi sprîncenele și mustețile stufoase, ca să-i luăm masca mortuară ...”

Pe firul apei, mai exact al afluentului numit Alexandru Șerban sr., ajung apoi la fiul acestuia, Cuxi. Mai exact îmi revăd file de jurnal în care descriam cît de greu mergeau lucrurile, în munca de zămislire - de către subsemnatul - a capitolului dedicat acestuia. Caznă curată a fost, dar azi privesc încîntat rezultatul (nu e obligatoriu să o privească similar și dl Dinu Mititeanu, ori fanii acestuia...).

Mai la deal, pe acel curs de apă, e de zis că alde Cuxi s-o afla el subiect al acelui capitol, însă -  paradoxal! - nu am apucat cam niciodată să îmi dau cu părerea despre el, căci totuși lucrurile s-au bazat acolo pe ceea ce spuneau alții, despre el...

Tînărul cel mort atît de devreme și de tragic îmi generează un amestec de indiferență, cît și simpatie. Indiferență pentru că, privind acel roman care i se pot afla fotografiile, nu e nici genul meu, nici nu trădează vreo profunzime - dar cine trădează la vîrsta aceea? - pentru a intra (eu) în vreo rezonanță.

Știu, frazele îmi sînt al naibii de lungi.

După cum, îmi e simpatic pentru zîmbetul, respectiv dezinvoltura lui.
El este marele absent, al rîndurilor ce îl privesc.

Oare cum o fi arătat azi, la 63 ani? Cu riscul de a greși, îl simt c-ar fi fost dezumflat destul de devreme. E soarta copiilor/adolescenților/junilor alintați. Privațiunile sufletești le lipsesc, iar implicit nu posedă acel motor de frustrări ce ajută a răzbi, cu cazan sufletesc intact, prin viață.

Două observații de azi, venind de la un om rău (eu).
Cam mică fanta ochilor...
În același timp, mă așteptam ca ABȘ să fi lăsat mai multe poze, la gradul de îndestulare ce a posedat (iar totodată fiindu-i pusă în cont o colecție amplă de fotografii). Nu a făcut, de fapt? Ori cineva le-a dat la coș, într-un moment de furie?

PS
Pe cînd explorez după imagini V.-V., dau de un clip.


Mi se parte extrem de subiectiv, acel material. Asta, pentru că dorește cu orice preț a face plăcere categoriei de public alese. 

Ceea ce nu e rău în sine, dacă nu ar exista inevitabila pretenție (nu ar mai exista plăcere fără ea...) că reprezintă adevărul... Iar implicit va sări mult în sus, dacă cineva nu e de acord cu el. 

În paralel, Kaufland e precum doamna Pristanda. „Pupă-l în bot, și papă-i tot.”

PS
În foto de mai jos, Alexandru Șerban sr. 

(și căruia, fie și în calitate de amator ce mă aflu, îi apreciez aparatul critic ce a însoțit volumele de memorii ale lui A. Vaida-Voievod)