Aniversare

De mai multe decenii, cînd se ivește în calendar ziua de 29 septembrie o asociez cu o tură montană personală. Și care mi-a rămas la inimă.

În condițiile unei „concurențe” avînd în palmares performanțe infinit mai pretențioase (inclusiv la vremea turei indicate aici), nu prea îți vine să pomenești de un drum cu grad alpin modest, cumulînd doar vreo patru lungimi de coardă. Dar m-am simțit tare bine, acolo...

De fapt, mă simt bine acum, căci atunci simțămintele au stat un pic diferite. Ce simți la gura sobei (ori a ventilatorului de acasă), mai ales după ani și ani, nu e totuna cu ce ne-a încercat la fața locului. Diferă, un pic. Sînt de alte neamuri.

Pe teren, ne încearcă - simt eu că și pe alții  - un fel de grabă, însoțită în cazul întreprinderilor de succes de o încîntare cu un curent electric aparte, însă destul de fugitivă (căci ne așteaptă alte probleme în cursul acelei zile), decurgînd din depășirea problemelor. Nu e loc de imaginație în sensul clasic, conștient, așa ceva lucrînd doar independent, și prin adînc, legat de cele mai multe ori de pericole intuite pe moment și în continuare.

Acasă, la amintirea acelei ture, mintea se desfășoară nestingherită, iar cam totdeauna în sensul bun, fermecător. Îți mai aduci aminte de moment/pasajul X, dar e un pericol emasculat, multă golit pe periculozitatea lui de la fața locului.

 

 

 Revenind la comparația nefavorabilă cu performanțele altora (și care, s-o spunem, te oprește să ieși în lume să bați toba despre ce faci tu - în eterna încercare umană de a dobîndi atenția altora), am observat că este la mare prețuire performanța, șj mai puțin simțitul bine implicit.M-am simțit grozav, am fost foarte încîntat în acea zi de 29 septembrie de variantele descoperite, pe de o parte, iar pe de altă pare de faptul că ele erau totuși ușurele, ca dificultate. Iar aici e una din marile încîntări ale activității mele allpine, și anume a descoperi așa=numite variante de picior, unde te poți deplasa cît de cît lesne, în zone dificile, respectiv unde nu ai fi bănuit că asprimea locurilor ar putea tolera bucăți de teren liniștite.

Or, în acea tură, am descoperit așa felii de teren. Ba o rampă (i-am spus atunci) onorabilă - și chit că nu era sănătos să cazi de acolo - , ba un brîneag de piatră la care nu te-ai fi așteptat. Cu toate fiind nu doar locuri neașteptate, iar totodată inedite (în sensul că nu se vor mai fi aventurat și mulți alții pe acolo), dar constituind și cale de acces către zone relativ circulate, însă la care nu ai fi avut acces dacă veneai pe itinerarii parcurse și de alțiii.

Mda... Destul de neplăcut sentimentul, că pomenești elogios de trasee de care alții pot strîmba din nas, că se află fleacuri... Cum este cazul acelui Horn Central, din Colțul Mălinului.

Revin la ideea că primează ideea performanței, în dauna celui de simțit bine. Probabil e o cheie, un numitor comun mai bun, în a uni oamenii. Și care naște mai puține invidii, ori sentimente de trăit strict personal, decît a discuta despre performanțe.

Și din motive, am depistat rare situații în care vreun condei să-și pomenească încîntarea (mai exact una reală), legat de vreun drum dificil ori exotic. Precum amorul, a mărturisi că te-ai simțit bine este precum amorul cu partenera, și anume o treabă de făcut în doi.
.

E o postare scrisă poate în fugă. Sau poate doar una doritoare să nu scape vreuna din ideile, fie și acoperite cu zoaiele recentei expulzări din inconștient (tatăl ideilor!).
Numai Balanță să nu fii, ba și cuplată cu un măricel sentiment de vinovăție. Din fericire e doar un sentiment de moment, datorat faptului că m-am grăbit cu acel copil ideatic, fără să îl spăl, pieptăn, parfumez chiar, cum se întîmplă între oamenii la locul lor...