Istorie.

Am luat din raful bibliotecii publice, acum cîteva zile, un volum de memorii al lui Alexandru Vaida-Voevod (1872-1950).

Inițial (iar eu aflîndu-mă frunză în vînt, în ale convingerilor) l-am apreciat, că ce stil alert are, c e ochi de observator etc. Apoi, nu mi-au picat prost niște criticisme prelungite, situație în care mi-am zis că nu trebuie să deschid opul altuia pentru așa ceva, e de ajuns să mă uit în rîndurile omului de rtînd, care sînt...

Iar de la acest stadiu, dacă s-o putea, e de redus sinusoida între entuziasm și dezumflare, reținînd lucrurile utile, din comentariile aceluia., Și, slavă Domnului, sînt destule!

Legat de acel autor/om, inevitabil am zărit contrastul dintre viața pe care o ducea în Imperiul austro-ungar și aceea care l-a așteptat la sfîrșitul existenței, în anii comunismului (mai exact, bolșevismului) învingător. E ceva diferență de atmosferă! Iar totodată ținînd de coșmar.

Pe felie, îmi rămîne mintea la imaginea lui Iuliu Maniu, în zeghe și distrus de pușcărie... Ce-i drept, Vaida-Voevod nu ajunge după gratii, dar asta nu se va fi datorat însă vreunei protecții din partea prmeierului comuniștilor, Petru Groza, ci pur și simplu pentru că noaptea demnitarilor, a arestării liderilor politici din vechile timpuri va avea loc la două luni după decesul fruntașului ardelean pomenit în această postare...

Gîndul la același, în cazul unui montaniard și scriitor de istorie ca mine este legat inevitabil de scena descrisă de finul său, Alexandru Șerban, din vremea cînd Vaida-Voevod se afla recent răposat, iar pentru a arăta mai bine pe catafalc era nevoie de niște vazelină (pronunție a timpului și a locului probabil, pentru vaselină, una cosmetică firește, nu industrială!), care să-i aranjeze stufoasele mustăți.

„Înmormîntarea lui Vaida Voevod, nașul nostru atît de iu­­bit din copilărie. Abia am găsit în farmaciile din oraș vazelina ne­cesară pentru a-i acoperi sprîncenele și mustețile stufoase, ca să-i luăm masca mortuară ...”

Pe firul apei, mai exact al afluentului numit Alexandru Șerban sr., ajung apoi la fiul acestuia, Cuxi. Mai exact îmi revăd file de jurnal în care descriam cît de greu mergeau lucrurile, în munca de zămislire - de către subsemnatul - a capitolului dedicat acestuia. Caznă curată a fost, dar azi privesc încîntat rezultatul (nu e obligatoriu să o privească similar și dl Dinu Mititeanu, ori fanii acestuia...).

Mai la deal, pe acel curs de apă, e de zis că alde Cuxi s-o afla el subiect al acelui capitol, însă -  paradoxal! - nu am apucat cam niciodată să îmi dau cu părerea despre el, căci totuși lucrurile s-au bazat acolo pe ceea ce spuneau alții, despre el...

Tînărul cel mort atît de devreme și de tragic îmi generează un amestec de indiferență, cît și simpatie. Indiferență pentru că, privind acel roman care i se pot afla fotografiile, nu e nici genul meu, nici nu trădează vreo profunzime - dar cine trădează la vîrsta aceea? - pentru a intra (eu) în vreo rezonanță.

Știu, frazele îmi sînt al naibii de lungi.

După cum, îmi e simpatic pentru zîmbetul, respectiv dezinvoltura lui.
El este marele absent, al rîndurilor ce îl privesc.

Oare cum o fi arătat azi, la 63 ani? Cu riscul de a greși, îl simt c-ar fi fost dezumflat destul de devreme. E soarta copiilor/adolescenților/junilor alintați. Privațiunile sufletești le lipsesc, iar implicit nu posedă acel motor de frustrări ce ajută a răzbi, cu cazan sufletesc intact, prin viață.

Două observații de azi, venind de la un om rău (eu).
Cam mică fanta ochilor...
În același timp, mă așteptam ca ABȘ să fi lăsat mai multe poze, la gradul de îndestulare ce a posedat (iar totodată fiindu-i pusă în cont o colecție amplă de fotografii). Nu a făcut, de fapt? Ori cineva le-a dat la coș, într-un moment de furie?

PS
Pe cînd explorez după imagini V.-V., dau de un clip.


Mi se parte extrem de subiectiv, acel material. Asta, pentru că dorește cu orice preț a face plăcere categoriei de public alese. 

Ceea ce nu e rău în sine, dacă nu ar exista inevitabila pretenție (nu ar mai exista plăcere fără ea...) că reprezintă adevărul... Iar implicit va sări mult în sus, dacă cineva nu e de acord cu el. 

În paralel, Kaufland e precum doamna Pristanda. „Pupă-l în bot, și papă-i tot.”

PS
În foto de mai jos, Alexandru Șerban sr. 

(și căruia, fie și în calitate de amator ce mă aflu, îi apreciez aparatul critic ce a însoțit volumele de memorii ale lui A. Vaida-Voievod)