Invidii

Privesc această poză Radu Hera, la așa-numita Punte a Urzicii de pare, și mă iau invidiile. Unele decurgînd din faptul că nu mai sînt în stare să ajung pe acolo (asta, și din nechef pentru frigul și umbra de acolo, apoi din teama la pasajul ce urmează imediat spre vest).

Apuc să mă întreb dacă și dezinvoltura prin așa teren, de acum 40 ani, generau simțăminte asemănătoare, senecților epocii ce ajungeau a privi pozele...
Foarte posibil da, căci așa e firea umană, iar totodată posedam un jemanfișism aparte, care nu-i obligatoriu să meargă bine la inima altuia.

Notez însă astea pe aici, pentru că la o adică îți aduce folos doar ce îți opune rezistență. Deși constatări precum cea de mai sus îmi pică prost, am șansa de a le ține piept, de a le suporta, iar apoi de a mă regala cu sentimentul atins. Da, bre, nu mai trec cu una cu două pe acolo, dar uite că pot merge înainte.

Iar ajung la vorba lui JJ Rousseau:
„Alergînd după plăcerile care fug, pe pierzi și pe acelea care rămîn...”.

Apropo de acea vîrstă...˛

Mamă, cît de spumos este acel subiect, al invidiei personale, pe juni sau ba! Și nu neapărat rănind prin jur (dacă  facem, abstracție de aroganța născută unui tip ce apucă să gestioneze așa subiect...)
Pfuuu... De cîte subiecte m-am speriat, îngrozit, inițial, înainte de a le trimite pe calea condeiului în lume!

Am postat intenționat poza cu „franjuri” de la sus, revăzîndu-mi eternul grad de împrăștiere, de dezordine și altele, care mi-a caracterizat activitatea întru munte.

Dar uite că taman așa ins a răzbit, cît să turuie inclusiv după multe decenii, despre ale muntelui...

O să spuneți că turui prost, și aveți perfectă dreptate. Dar mai bun este, totuși, puricele viu...