Piatra Craiului. Eu pe acolo (I)

Privesc la o imagine postată de Andrei Badea (și reprezentînd un flanc al văii Padina Lăncii, în dreptul Brîului de Mijloc)


Ce repede a trecut perioada, în care am putut merge prin minunăția numită Piatra Craiului... Sau barim așa îmi pare, de la astă măricică vîrstă...
(cam toate-ți par, spre apusul vieții, a-ți fi trecut prea repede)

Nu e aici vreo cădelniță cu indispoziție, spre bravii mei (rătăciți) cititori.

Dimpotrivă: e dovadăd e îndrăzneală, iar așa iscodiri prin suflet, pe cînd drumețesc prin cotloanele vîrstei a treia, au șarmul lor, nu mult diferit de al explorărilor prin abrupt.
Inclusiv al Pietrei Craiului, de care pomenesc mai sus.

Pînă la urmă, cît va fi fost acea perioadă?
Păi, de la 1978, cam la 2006. Poate nici atît, ci un 2000.

Sînt pe acolo vreo 15 ani plin, de luat în piept acel munte, dar tot îmi pare a fi trecut iute.

Altminteri, aparte sentiment îmi lasă în suflet! Mai exact, mersul pe cutare ori cutare drum (să zicem un ieșit din Umeri către nord, pe ramura inferioară a Brîului de Mijloc, la vreme umedă, cu ceața aferentă).

Cu cît e mai neclară amintirea (aici contează lipsa de poze, a acelei ture, dar nu neapărat), cu atît tulburarea interioară e mai specială.

Cum am ajuns pe acolo?
Păi, făcusem un an de (mers pe) munte și voi fi auzit de la confrați ori de prin revista „România Pitorească” de ea. De fapt, revista cu pricina m-a ghidat. Cu ea în brațe am plecat de la mătușa mea din Brașov, cu un autobuz spre Podu Dîmboviței. 
Mașina, ca la vremea aceea, deși nu m-aș plînge în exces de ea, căci înainte vor fi fost și mai rele.

Neinformat, nu am înțeles mare lucru asupra acelui drum auto.. Îți trebuie mai multe treceri, pentru a depista de la o vizită la alta amănunte suplimentare. De pildă, unde e cumpăna de ape. Iar implicit care e într-o parte, care în alta. După ceva timp faci legătura - să zicem - între niște statui din drum, și scriitorul Dinu Săraru 

Aveam 21 ani. Septembrie, prima lui parte

Am pornit spre Dîmbovicioara,  lipa-lipsa pe șosea. Auzisem că sînt 6 km pînă acolo (cu peștera aferentă). Mai o pauză, frumos în jur. Vizită la peșteră. Țin minte doar copiii-ghizi, la vremea aceea lucrurile nefiind instituționalizate în așa situație, nici aici, nici la vreun Polovragi (în schimb era un ghid clasic, în cazul peșterilor cu amenajări gen Meziad ori Muierii).

Înnoptat la Brusturet, unde erau pe atunci niște căsuțe tip camping. Erau pe malul celuilalt, raportat la cabana-mamă, al rîului de acolo. Seară frumoasă, liniștită. Plan pentru a doua zi, s-o iau către vîrful La Om - cam toate planurile de a călca vreun masiv ori altul vizau invariabil cel mai înalt punct al lui (altminteri am rămas finalmente cu două masive în cont, asta datorită patimii ce se afla deja în naștere, pentru zona de abrupt a Bucegilor).

Culcat frumos, Peste noapte am auzit un zgomot. Surd și continuu. Ploua și rîul din preajmă își mărise debitul. Pas de a mai pleca a doua zi la deal, prin ceață și umezeală!

Așa că am pornit îndărăt. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreo ploaie pe parcurs, motiv pentru care am plănuit a merge de cealaltă parte a masivului, la Plaiul Foii. Nu mai țin minte pe unde am scurt-circuitat, spre Zărnești, din Bran ori Rîșnov.

Iar pe jos. Aici erau dintr-o bucată 12 kilometri, așa reținusem. Ce luasem în rucsac nu mai rețin, dar la vremea aceea nu căram coardă și toate acelea, ba nici prudența nu mă făcea să iau toate fleacurile. Îmi aduc aminte a fi luat un cuțit al mătușii brașovence, pe care am reușit să-l rup la un moment dat, încercînd să desprind o iască ( vreme m-au fascinat, pînă să descopăr că acasă, în balcon, se usucă și devin urîtele).

Profan, nu mi-a dat prin cap nici a încerca autostopul. Era o experiență dintre cele pe care le faci, iar apoi știi ce să eviți, prin viață.

Avusesem botezul focului în abruptul Bucegilor, așa că pe drum am privit zidul Pietrei Craiului. Avea cușmă de nori. I se zăreau amănuntele, înclinate ca pantă. Avea ceva familiar, dar nu era familiar, nu era (normal!) ce știam eu, din Bucegi.

Nu mai țin minte exact dacă această campanie a fost înainte ori după un drum pe Valea Bucșoiului, tot din acel septembrie, care nu mi-a ieșit. Ar fi fost interesant de știu, căci aș fi realizat acum în ce dispoziție eram: a celui care urcase solitar și fluierînd Valea Albă, ori a celui devenit ceva mai prudent, după chixul pe Bucșoi). Cert este că aveam două luni de cînd pășisem întîia oară în preajma zidului Bucegilor.

La Plaiul Foii, fiind probabil deja spre seară, am căutat cazare. M-au îndrumat spre o anexă de pe (iar!) malul celălalt al cabanei. Mai erau niște tipi acolo, nu mulți. O atmosferă liniștită. Țin minte că ieșise piesa grupului Boney M, „Rasputin”, și un ins un pic mai răsărit ca mine dădea detalii despre cine a fost acela. Absolut întîmplător, tocmai citisem un număr al revistei „Magazin Istoric”, unde era tratat același subiect.

Drumul ce urma să fac a doua zi era destul de clar în mintea mea - mai exact știam că voi urma cutare marcaj, așa că nu am solicitat detalii. Chiar dacă ceream, nu mi-ar fi ținut de cald, a doua zi...

Zic asta, pentru că am avansat eu o vreme, a doua zi, dar acel abrupt pe jumătate îmbrăcat în nori m-a descurajat după o vreme. Nu știu dacă m-a speriat, dar nu mi-a ars pur și simplu, să continui în condițiile date.  Cred că am decis acel abandon în Valea Șpirlei, de unde e vizibil abruptul. 

Nu avea nici un rost să zăbovesc în masiv. Avînd idee de lungimea drumului pînă la Zărnești, de data asta nu am pornit chiar cu inimă deschisă pe el, dar am avut baftă să pleca într-acolo și un microbuz, un așa-numit TV (de la „Tudor Vladimirescu”, fabrică în București). Am pus rucsacul în spate, suind apoi lîngă șofer. A fost apoi ca în filmele cu proști, cele terminate cu bine, pentru că la intrarea în Zănești, unde mașina o lua într-un lateral, am descoperit că ușa se deschisese (ori nu o închisesem eu bine), iar desagul meu stătea doi pași de poziția luatului la vale! Aș fi avut ce să mă întorc, în caz de ghinion. Drumul era destul de puțin circulat (va fi fost în cursul săptămînii, iar eu într-un concediu de la serviciu).

Poze nu am avut, foarte probabil pentru că lipseau uneori din magazine filmele fotografice (cu unul făceai 36 imagini).

Cu cîteva săptămîni înainte, la Bușteni, găsisem peliculă Agfa, în loc de obișnuitul ORWO est-german. Partea proastă este că era cu 35% mai scump, 20 lei în loc de 14,50. Teoretic făcea poze mai bune, dar nu era prea avansat în acea meserie pentru a sesiza diferența.

De data asta, al turei în Piatra Craiului, se pare că nu am găsit nimic în magazine, căci nu îmi aduc aminte să fi fost în acei ani suficient de pîrlit, cît să nu am bani de-un amărît de film foto... 

Mai zăbovesc un pic, aici, la denumirea masivului, în jargonul celor cu care am intrat în contact, atunci și în anul următor. Unii îi ziceau („Mergi în...”) „Piatră”, alții„ Crai”. Profit totodată de prilej pentru a plasa niște poze ale subsemnatului, din acea vară. Menționez totodată că la momentul drumului de mai sus, eram singurel, în lipsă de parteneră de vreo nouă luni și asta îmi afecta întrucîtva părerea de sine, între oameni (fie și să  u stau cu ochii în pămînt, din asta).

Deci a fost al doilea eșec, al primei mele încercări de-a mă apropia de Piatra Craiului.

Peste iarnă, am răsfoit pentru prima dată și un ghid, al lui W. Kargel („Trasee alpine în Carpați”). Prea curînd nu m-am apucat eu de nemarcate prin Crai, însă mi s-a creat oarece familiaritate cu masivul. L-am întâlnit în primăvară și pe Eugen Popescu, bucureștean, care mergea deseori pe potecile de acolo.

Dacă nu am luat-o prea curînd spre masivul-dinozaur este pentru că el se află, totuși, mai departe de București decît Bucegii. Îți trebuie ceva zile libere, în vreme ce Buștenii se mulțumesc și cu o zi. Or așa interval, mai mare, a venit peste exact un an de la precedentul drum.

De data aceasta mă însoțea Mariana, cea devenită în răstimp soția mea. Juni amîndoi, cît cuprinde. Ea 18.

(va urma)

PS

La cît de frunză pe valuri sînt, în a mă apuca și ține de vreo treabă, provocarea numită Memoriile montane ale subsemnatului nu e treabă simplă. Adică nu mă văd a lua ceva de la cap, cronologic mai exact, și dus pînă la coadă.
Parcă mai la îndemînă îmi sînt așa calupuri să le zic tematice. Sînt mai spumoase, ca amănunte / relatări ce-mi vin dezinvolt și natural în minte și tastatură...

Dacă o fi ceva de asemenea rememorări, eventualii urmași le vor îmbina, ieșțind ceva apropiat, vorba cuiva,d e ceea ce trebuiau să fie Memoriile lui...

Altminteri m-am luat cuc e fu demult, și nu am mai tratat despre cum arată coborîrea ștachetei. Cum nu mai poate vreun om (mai exact toți, la vremea lor) a goni pre munți, respectiv ce simte el.
Cum am mai zis sus, nu mi-i aici un subiect deprimant, cu care voi a strica altora plăcerea de a trăi. Să accepți realitatea, ba și să te uiți la ea precum la un glob de sticlă, sucindu-ul pe o parte și alta, e o treabă totuși antrenantă.