Pe fila unui tînăr istoric, am opinat legat de alăturata frescă a Brașovului...

Pe fila unui tînăr istoric, am opinat legat de alăturata frescă a Brașovului:

„Va fi fost o modă pe atunci, în a modifica înălțimile montane, la reproducerea lor în picturi sau fotografii.
Stîncile din planul îndepărtat-dreapta nu știu să fi existat în realitate. Parcă nici Tîmpa nu e atît de dominantă, în realitate.”

(Observasem așa tendință și în cîteva reproduceri - fie și fotografice - ale Bucegilor priviți din Valea Prahovei)

Dînsul (Andrei Popescu, pe nume) a ținut să precizeze:

„Artiștii mai „înfrumusețau” peisajele pe care le surprindeau. Desenele sau gravurile de acest fel nu erau reproduceri fidele. Dar erau oricum mult mai aproape de adevăr dacă le comparăm cu lucrările din secolele precedente, când de multe ori reprezentările erau pur imaginare. Artiștii nici nu vizitau locul pe care îl desenau/gravau/pictau, inventând pur și simplu. De aceea avem, de exemplu, reprezentări ale Bucureștilor cu ziduri mari în jur și multe moschei în interior. Artistul auzise că este un oraș mare aflat la marginea Imperiului Otoman și a presupus că așa ar fi trebuit să arate. În cazul de față, detaliile arhitecturale sunt bine reprezentate.”

Cum pornise în altă parte discuție despre Valea Seacă a Caraimanului, am realizat că acea modă generală, pendinte de romantism, de care vorbește d. Popescu, va fi influențat și condeiul lui Nestor Urechia.
Cel care descris altfel tare frumos Bucegii.

Frumos, dar nu neapărat exact-exact.
Iar pentru asta nu-i fac vină, ci pur și simplu realizez că publicul dumnealui prefera poveștile, unor descrieri exacte dar seci.
Ori desenele unui Ary Murnu,. din „Vraja Bucegilor” (1926), în locul unor fotografii.

Pentru că ideile se trag una pe alta (iar expunerea mea de aici zăpăcind încă o dată distinsul auditoriu), am realizat că foarte rar N. Urechia vorbește ce a făcut el pe munte. Preferă a-și interpune însă personaje precum Andrei Jnepeanu, respectiv cercetașii ieșiți și ei din pana lui.
.
Asta, pentru că așa era moda.
A poveștilor. A înfloriturilor. A scîndurii așezată deasupra genunii, dar care se prăvale de-a colo, cît să-i zăvorască pe eroi în Valea Seacă (”Aici o să rămînă oasele!”).
.
E interesant că stilul e preluat după război de Mihai Haret. Fie și din dorința de a-și trece în palmares vreo performanță (nereală...), el purcede la o scriitură romantică, pe care o pune în contul mai tînărului membru al asociației sale (Turing-Clubul României), arhitectul Mircea Chernbach.

Romantică în sensul eforturilor nemaipomenite ale eroului, pentru a depăși niște obstacole/săritori care mie unuia nu mi-au părut să aibă de a face cu realitatea. La o adică m-aș fi mirat să aibă, cîtă vreme la intrarea în Seacă condeierul declara:

„Cât puteam cuprinde cu ochiul în sus, nu se vedeau decât bolovani uriaşi îngrămădiţi unii peste alţii şi se ghiceau sărituri ademenitoare”

Or, perspectiva este totuși limitată, pe acolo...
.
În epocă (adică anii 20 ai veacului trecut), ceva mai așezat scrie Radu Țițeica, însă descrieri demne de acest nume, cu schițe alăturate, vor vedea lumina tiparului abia în numere de revistă scoase de Clubul Alpin Român.

Mai exact ele sînt și suficient de neromantice cît să ofere repere mult mai uzitabile, în raport cu descrierile (excepția: Radu Țițeica) ce l-au precedat.
Firește, nu au fost perfecte, dar au constituit un mare pas înainte.