Mi-este mai jos o părere de paria...

Mi-este mai jos o părere de paria, însă nu mi-aș da-o la gunoi.
Paria, la o adică, însemnînd că acela nu are constrîngeri, în a nu spune cutare ori cutare lucru, ce ar indispune (din motive decelabile) Grupul.
.
Într-un alt grupaj dedicat recent Bucurei Dumbravă, de către Arhivele Naționale parcă, priveam scrisele lui Emanoil Bucuța, de la 1932. Ori chiar ale Bucurei (firește, dinainte de a se prăpădi, nu din acel an). Sînt dulcege, cît și desuete. Iar dincolo de asta, de operat prin intermediul testului „Ce s-a ales de afirmațiile de pe acolo?”.
De pildă:

„Doresc tineretului dorul de munte. Dorul de munte să0-i fie călăuza de pe pragul noii vremi. Vremea va fi nouă prin îndreptarea sufletelor spre țeluri mai vrednice decît cele barbare din era care apune [...] Ura și vărsarea de sînge vor fi socotite păcatele cele mai rușinoase de omenirea viitoare. Viitorul nu este al forței brutale, ci al frăției....”
Etc.
(Răutate: dacă tineretul s-ar apuca să dea sfaturi vîrstnicilor, acestora din urmă le-ar plăcea?)

Deși cei de la România Pitorească ”pot lăuda liniștiți opera Bucurei Dumbravă, mi-e greu să nu observ poezia ieftină din rîndurile dînsei, cît și superficialitatea dovedită a publicului. Care laudă pe cei precum scriitoarea, însă în realitate nu deschide opurile aceleia, ce să mai spun de un citit cu atenție al rîndurilor scriitoarei.
.
Dincolo de asta, pot dovedi și înțelegere pentru... realitate.
Mai exact, interesul Societății, dar și individului comun este de-a aduna lucruri socotite capodopere.
Motivația este diferită, în cazul celor două categorii. Societatea își dorește să-și țină membrii alături, iar totodată într-o tensiune interioară (în acel grup) cît mai redusă.
În vreme ce insul are nevoie de poveste gen drog (chit că nu se înghesuie neapărat în lectură, e de ajuns să știe că există așa droguri), iar totodată părerea de sine îi este mulțumită, că se află în preajma unui autor măreț, iar că totodată e în stare să aprecieze acea personalitate.
.
Mi-s mai sus doar niște observații.
Iar în același timp neîndemnînd, Doamne-feri, spre vreun goering-ian pus pe foc al cărților.
.
În paralel, găsesc imaginile ce însoțesc rîndurile lui E. Bucuța drept foarte interesante.
Și chit că trezesc mirări: să nu fi cunoscut gazetarul numele real al lui Alceu, și anume Urechia, în loc de Ureche?
(neașteptată este și declararea TCR drept cea mai numeroasă asociație turistică de la noi, cînd ee fapt acea treaptă a podiumuluii aparținea SKV...
.
PS
Mă întreb de ce scrise precum ale lui Bucuța prindeau atunci, iar azi ba.
Dincolo de faptul că ce e la modă, la un moment dat, inevitabil va fi demodat/desuet/prăfuit ulterior, am sentimentul că în acele timpuri circula mai multă agresivitate, chiar printre membrii aceluiași grup. Era nevoie de dulcegării, de „perii”, pentru a înlesni celor de acolo conviețuirea împreună.
.
Iar de la acest stadiu privesc spre contemporanul - cu acea epocă - Nae Dimitriu, fondator al Clubului Alpin Român, și apreciez faptul că rîndurile lui nu se înghesuiau spre stilul Bucura sau Bucuța. Iar genul verbal, nici pe atîta.
Asemănător a stat Niculae Baticu. Nu l-au interesat floricelele stilistice. Poate și pentru că publicul său - altminteri restrîns - nu avea nevoie de drogul conținut în ele.
.
Că veni vorba, o caracteristică a multora dintre personajele paria este corectitudinea. Iara sta nu din vaste aplecări morale, ci pentru că îi ferește măcar în parte de agresivitatea lumii.
Ei nu se bucură de protecția grupului - aceea plătită printr-o toleranță ridicată față de incorectitudinea altora, de-ai locului.
Aia le mai lipsea, să fie singuri, căt și incorecți.
.
https://romania-pitoreasca.net/.../bucura-dumbrava.../...